Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Revista Presei de sambata

Peste un anumit nivel de realizare, oamenilor nu le mai place să fie confundaţi cu strada.

În general strada înseamnă pentru ei procentul ăla mare, uniformizant, al celor pe care nu-i remarcă nimeni ca personalităţi.

Mulţi cred că ieşirea din anonimatul străzii înseamnă decuplarea de problemele acesteia, aderarea la noi proiecte de realitate, unele extrem de exclusiviste şi chiar imorale, cu sisteme de valori şi unităţi de măsură create special.

Spunem adesea despre unii dintre concetăţenii noştri, politicieni, intelectuali, gazetari, oameni bogaţi, că trăiesc în altă lume, că au pierdut contactul cu realitatea, că vorbesc şi acţionează din interiorul unei ficţiuni convenabile lor, din interiorul unei bule care, privită din exterior, pare o insulă de egoism în plin ocean cuprins de furtună, o insulă închisă naufragiaţilor pauperi.

Eu încerc să mă feresc de această formă de evadare. Am ales să citesc forumuri şi să scriu pe forumuri pentru a fi sigur că iau corect pulsul comunităţii cu care-mi împart viaţa.  Încerc să ajut această comunitate atunci câd purtătorii ei de cuvânt sunt răguşiţi  ori când anticorpii ei fireşti se lasă racolaţi, ca nişte mercenari, de cauze care nu le aparţin.

Una dintre terapiile din reţetarul străzii se referă la combaterea, pe forumuri cu audienţă largă, a  propagandei şi propagandiştilor manipulatori aparţinând acestei puteri corupte.

Pe frontul acestui tip de terapie am ales să combat deocamdată. Cu un arsenal bazat pe ironie, cat se poate, pe prinderea  în reflector ca într-un insectar şi pe ridiculizarea prostiei, viciului, propensiunii către hoţie, carenţelor de caracter ale celor ce-mi devin subiecţi.

Postările mele la articolele semnate Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu nu înseamnă agăţări de pulpanele anterielor lor de boieri ai literelor româneşti, aşa cum m-au ironizat unii încercând să mă facă să tac. Ele reprezintă, întărite de un gest cu un anume grad de smerenie, tentative de ridicare a vălului mincinos, de instanţe morale, cu care aceste personalităţi aplică la candidatura lor pentru etenitate. Sub acest văl se ascund în fapt, trădate de publicistica fiecăruia, oportunism, ipocrizie, laşitate, comoditate, egoism.

Nu toate la toţi şi nu în egală măsură.

Dar, ca intelectual – călăuză, să fii de partea puterii în general şi să fii de partea unei puteri care-şi urăşte,  culpabilizează şi condamnă poporul, în particular, nu demonstrează aptitudini de instanţă morală. A confunda opoziţia cu unii lideri ai ei care nu-ţi sunt pe plac, a pactiza cu puterea şi a-ţi abandona poporul în faţa unei agresiuni malefice a acesteia, pretextând că tu de fapt îi deteşti pe Ponta şi Antonescu, este colaboraţionism în toată regula şi nicidecum principialitate.

Andrei Pleşu reprezintă pentru mine un caz special. Faptul că l-am pus laolaltă cu ceilalţi se explică prin aceea că, pe de o parte, alăturarea celor patru s-a “oficializat” odată cu apariţia sintagmei “intelectualii lui Băsescu”, iar pe de altă parte comentariile mele au vizat, critic, foarte multe dintre editorialele sale. Da, şi pe Andrei Pleşu îl critic. Dar cu afecţiune şi curativ. Nu ca pe ceilalţi cărora, trebuie să recunosc, nu le pot ierta că m-au făcut să cred în ei folosindu-se de o dictatură rea, ca apoi să mă abandoneze, folosindu-se de o dictatură bună (pentru ei).

Caracterul special al cazului Andrei Pleşu, aşa cum îl văd eu, este dat de două virtuţi aristocratice cu care s-a născut acest om, care-i vin bine şi pe care ştie să le poarte cu naturaleţe: onoarea şi prietenia.

Cred că onoarea îl reţine să dezvăluie mai multe despre Scaraoţchi, pe care într-o vreme l-a ţesălat; cred că prietenia cu ceilalţi trei îl face să vorbească rar si în surdină despre nurii apuşi ai unei amante care şi-a făcut harem cu ei şi care acum îi face de râs expunându-i în vitrina ei cu trofee.

Destul pentru azi.

Mâine voi încerca să finalizez ideile lăsate neterminate aici şi să exemplific cu polemici în care m-am prins şi care nu au fost încă găzduite de acest blog.

Contele de Saint GermainRevista presei de sambatacartarescu,forum,Liiceanu,Patapievici,PlesuRevista Presei de sambata Peste un anumit nivel de realizare, oamenilor nu le mai place să fie confundaţi cu strada. În general strada înseamnă pentru ei procentul ăla mare, uniformizant, al celor pe care nu-i remarcă nimeni ca personalităţi. Mulţi cred că ieşirea din anonimatul străzii înseamnă decuplarea de problemele acesteia, aderarea...Blog politic si polemic