Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

REVISTA PRESEI DE SAMBATA

Nu pot să renunţ a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicaţie din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariţiei dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăştea. O dimineaţă pe săptămână mă trezeam cu fiorul iminenţei unui randez-vous mult aşteptat, peste rangul şi meritele mele. Godot sosea punctual, mă însoţea în intimitatea fotoliului de lectură şi, pentru o zi, deveneam partenerul său morganatic.

Ne lega, pe vremea aceea, o nelinişte fecundă, lupta disproporţionată cu puterea.  Aveam nu doar dreptatea de partea noastră dar şi sentimentul nobleţei unui sacrificiu prelungit până la sperata regăsire a demnităţii ca popor.

N-a fost să fie!

Dilema Veche de azi este o publicaţie împăcată. Şi cu adaosul ei onomastic şi cu puterea. Nu doar că şi-a pierdut orice elan combativ dar a devenit un pacificator cu diavolul. Uneori chiar o portavoce a sa.  O bătrână doamnă sastisită, cu aere aristocratice, dând lecţii de bune maniere cu gura plină şi mâinile murdare, invitând la catedră hoţi pentru a ne moraliza devalizându-ne chicotind.

Cel mai bun exemplu este Sever Voinescu. Omul ăsta a fost prins furând la modul cel mai evident, abject şi fără echivoc. Dacă ar avea măcar un rudiment de onoare, ar trebui să refuze el însuşi a mai ieşi în faţă, măcar pentru o vreme. Dar, ţi-ai găsit: hoţul şi onoarea! Ce face Dilema Veche în cazul lui? Dilema Veche nu face nimic. Sau mai bine zis, se face. Că plouă. Găzduindu-l pe acest onest personaj în continuare, de două ori pe lună, în paginile sale.

Ca să vedeţi până unde poate merge sfidarea şi, până la urmă, schizofrenia unui intelectual devenit politician pe placul Dilemei Vechi, iată un fragment din ultimul articol  publicat de SV în această revistă şi intitulat “Note recente”. Acest fragment mi se pare culmea nesimţirii într-o lume cu inflaţie de nesimţiţi:

“Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei. Peste cîteva zile, citesc ce-am scris şi mă binedispun imediat. Fie că îmi place textul (vanitatea mea bate infamia lui), fie că regăsesc pe ticălos într-o lumină diferită. Cînd îl văd, mă enervez. Cînd citesc ce-am scris despre el, mă amuz”.

Că SV se întâlneşte cu sine, în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii e clar. Oare s-a recunoscut ca ticălos după tot ce a făcut în parlament? Inevitabil. Şi totuşi scrie ce scrie? Iată!  Precum acei înalţi prelaţi pedofili irlandezi, cu sute de abuzuri sexuale la activ, care, după lascivele rătăciri, credeau că expiază ţinând predici patetice despre virtuţile ascezei.

Revenind la Dilema Veche, trebuie să acceptăm antropomorfismul prin care ea a devenit nimic altceva decât o formă sublimată a mentorului ei. Pe care, cu perversă obstinaţie, îl îndrăgesc şi îl citesc ca în vremurile în care mă întâlneam cu Godot.

Contele de Saint GermainRevista presei de sambatacenzura,Dilema,Dilema Veche,Godot,Plesu,Sever VoinescuREVISTA PRESEI DE SAMBATA Nu pot să renunţ a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicaţie din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariţiei dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăştea. O...Blog politic si polemic