Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

REVISTA PRESEI DE SAMBATA

Nu pot să renunț a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicație din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariției dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăștea. O dimineață pe săptămână mă trezeam cu fiorul iminenței unui randez-vous mult așteptat, peste rangul și meritele mele. Godot sosea punctual, mă însoțea în intimitatea fotoliului de lectură și, pentru o zi, deveneam partenerul său morganatic.

Ne lega, pe vremea aceea, o neliniște fecundă, lupta disproporționată cu puterea.  Aveam nu doar dreptatea de partea noastră dar și sentimentul nobleței unui sacrificiu prelungit până la sperata regăsire a demnității ca popor.

N-a fost să fie!

Dilema Veche de azi este o publicație împăcată. Și cu adaosul ei onomastic și cu puterea. Nu doar că și-a pierdut orice elan combativ dar a devenit un pacificator cu diavolul. Uneori chiar o portavoce a sa.  O bătrână doamnă sastisită, cu aere aristocratice, dând lecții de bune maniere cu gura plină și mâinile murdare, invitând la catedră hoți pentru a ne moraliza devalizându-ne chicotind.

Cel mai bun exemplu este Sever Voinescu. Omul ăsta a fost prins furând la modul cel mai evident, abject și fără echivoc. Dacă ar avea măcar un rudiment de onoare, ar trebui să refuze el însuși a mai ieși în față, măcar pentru o vreme. Dar, ți-ai găsit: hoțul și onoarea! Ce face Dilema Veche în cazul lui? Dilema Veche nu face nimic. Sau mai bine zis, se face. Că plouă. Găzduindu-l pe acest onest personaj în continuare, de două ori pe lună, în paginile sale.

Ca să vedeți până unde poate merge sfidarea și, până la urmă, schizofrenia unui intelectual devenit politician pe placul Dilemei Vechi, iată un fragment din ultimul articol  publicat de SV în această revistă și intitulat “Note recente”. Acest fragment mi se pare culmea nesimțirii într-o lume cu inflație de nesimțiți:

“Mă întreb cum anume gestionează ceilalți sentimentul acela tăios și adînc pînă în viscere, cu gust amar și efect de venin, greu ca plumbul și vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlnește și recunoaște un ticălos. De cîțiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notițe și improvizez un text despre ipochimen, așa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei. Peste cîteva zile, citesc ce-am scris și mă binedispun imediat. Fie că îmi place textul (vanitatea mea bate infamia lui), fie că regăsesc pe ticălos într-o lumină diferită. Cînd îl văd, mă enervez. Cînd citesc ce-am scris despre el, mă amuz”.

Că SV se întâlnește cu sine, în fiecare dimineață, în fața oglinzii e clar. Oare s-a recunoscut ca ticălos după tot ce a făcut în parlament? Inevitabil. Și totuși scrie ce scrie? Iată!  Precum acei înalți prelați pedofili irlandezi, cu sute de abuzuri sexuale la activ, care, după lascivele rătăciri, credeau că expiază ținând predici patetice despre virtuțile ascezei.

Revenind la Dilema Veche, trebuie să acceptăm antropomorfismul prin care ea a devenit nimic altceva decât o formă sublimată a mentorului ei. Pe care, cu perversă obstinație, îl îndrăgesc și îl citesc ca în vremurile în care mă întâlneam cu Godot.

Contele de Saint GermainRevista presei de sambatacenzura,Dilema,Dilema Veche,Godot,Plesu,Sever VoinescuREVISTA PRESEI DE SAMBATA Nu pot să renunț a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicație din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariției dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăștea. O...Blog politic si polemic