Despre vechea Dilemă (mai nou Veche)
REVISTA PRESEI DE SAMBATA Nu pot să renunț a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicație din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariției dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăștea. O dimineață pe săptămână mă trezeam cu fiorul iminenței unui randez-vous mult așteptat, peste rangul și meritele mele. Godot sosea punctual, mă însoțea în intimitatea fotoliului de lectură și, pentru o zi, deveneam partenerul său morganatic. Ne lega, pe vremea aceea, o neliniște fecundă, lupta disproporționată cu puterea. Â Aveam nu doar dreptatea de partea noastră dar și sentimentul nobleței unui sacrificiu prelungit până la sperata regăsire a demnității ca popor. N-a fost să fie! Dilema Veche de azi este o publicație împăcată. Și cu adaosul ei onomastic și cu puterea. Nu doar că și-a pierdut orice elan combativ dar a devenit un…
Așteptându-l pe „¦ Mihăieș
Samuel Beckett ne propune așteptarea lui Godot. Este o așteptare generoasă, pentru că Godot reprezintă iluzie, speranță, schimbare, o posibilitate mereu deschisă de "a mi se întâmpla și mie ceva bun" , atâta vreme cât Godot nu apare. În contrast, EVZ în coproducție cu ICR și Universal Studios Cotroceni, ne propune așteptarea, în fiecare luni, a lui Mircea Mihăieș. Așteptare chinuitoare, pentru că Mihăieș reprezintă kitsch, mânie și ură, pentru că nu te poți aștepta niciodată la ceva bun de la el și pentru că, inevitabil, apare. Eu aștept editorialul de luni al lui Mihăieș ca pe inundația hebdomadară a vecinului de deasupra. Ca pe o jalnică fatalitate de la care nu poți întoarce privirea dacă nu vrei ca igrasia și mucegaiul să te năpădească. Mă mai consolez cu citate din clasici, dar asta ține până mâine când, Mihăieș "“ bomba cu biogas (așa am apucat să-l alint), va lovi…