Despre vechea Dilemă (mai nou Veche)

REVISTA PRESEI DE SAMBATA Nu pot să renunţ a frunzări Dilema Veche doar pentru că a devenit cea mai cenzurată publicaţie din România. Mă cheamă înspre numele ei nostalgii aproape voluptuoase, de pe vremea apariţiei dilematicilor. Erau timpuri vii, în care tot ce mortificase comunismul în noi renăştea. O dimineaţă pe săptămână mă trezeam cu fiorul iminenţei unui randez-vous mult aşteptat, peste rangul şi meritele mele. Godot sosea punctual, mă însoţea în intimitatea fotoliului de lectură şi, pentru o zi, deveneam partenerul său morganatic. Ne lega, pe vremea aceea, o nelinişte fecundă, lupta disproporţionată cu puterea.  Aveam nu doar dreptatea de partea noastră dar şi sentimentul nobleţei unui sacrificiu prelungit până la sperata regăsire a demnităţii ca popor. N-a fost să fie! Dilema Veche de azi este o publicaţie împăcată. Şi cu adaosul ei onomastic şi cu puterea. Nu doar că şi-a pierdut orice elan combativ dar a devenit un…
continuare...

Aşteptându-l pe … Mihăieş

Samuel Beckett ne propune aşteptarea lui Godot. Este o aşteptare generoasă, pentru că Godot reprezintă iluzie, speranţă, schimbare, o posibilitate mereu deschisă de “a mi se întâmpla şi mie ceva bun” , atâta vreme cât Godot nu apare. În contrast, EVZ în coproducţie cu ICR şi Universal Studios Cotroceni, ne propune aşteptarea, în fiecare luni, a lui Mircea Mihăieş. Aşteptare chinuitoare, pentru că Mihăieş reprezintă kitsch, mânie şi ură, pentru că nu te poţi aştepta niciodată la ceva bun de la el şi pentru că, inevitabil, apare. Eu aştept editorialul de luni al lui Mihăieş ca pe inundaţia hebdomadară a vecinului de deasupra. Ca pe o jalnică fatalitate de la care nu poţi întoarce privirea dacă nu vrei ca igrasia şi mucegaiul să te năpădească. Mă mai consolez cu citate din clasici, dar asta ţine până mâine când, Mihăieş – bomba cu biogas (aşa am apucat să-l alint), va lovi…
continuare...