Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


Am două categorii de critici.

În prima categorie, cea mai numeroasă, intră criticii de tip “ultras de stadion”. Aceştia, incapabili de a-şi face un scop din propria viaţă, se agaţă pentru a-şi dovedi că există, că au un rost pe lume, de un purtător de scop din afara lor, de un, să-i zicem, idol: o echipă de fotbal, un politician, un partid. Cu cât ambiţiile şi reuşitele lor individuale se împuţinează, cu atât fanatismul de ultraşi li se amplifică, producându-se un transfer  galopant  de gânduri dominante, emoţii, frustrări,  către idolul ales.  Fiinţa lor devine cu timpul o carcasă goală, o simplă cutie de rezonanţă pentru trăiri primare: urale scandate idolului, huiduieli răcnite adversarilor şi, intre acestea, reflexe instinctuale de supravieţuire.

Aşa precum vedem adesea pe stadioane grupuri intregi de “suporteri”  care nu aruncă nici măcar o privire spre meciul favoriţilor pentru că sunt preocupaţi să se încaiere cu galeria adversă, tot aşa putem constata şi pe forumuri,  cohorte de postaci înfierbântati de ciomăgeli virtuale, care nu sunt în stare să sufle o vorbă despre articolul în dezbatere, ei fiind exclusiv  setaţi să latre, cu spume la gură, la adăpostul ţambrelor gardului anonimatului.

Cu aceşti critici nu am ce discuta.  Dacă, la început, canibalismul lor îmi crea o vagă anxietate, de tip  post – coşmar, acum virulenţa  şi solidarizarea lor în contestări  de o prostie din ce în ce mai sofisticată, , (recurgere la clone, la dulăi de pază 24 din 24, la denigratori dedicaţi, la ameninţări), devin tot mai onorante şi mobilizante pentru mine, semn că articolele pe care le scriu îşi ating ţinta şi dor.

În a doua categorie, mult mai restrânsă  dar şi mai demnă de atenţie, intră criticii de substanţă. Îi identifici imediat după decenţă,  după efortul de a-şi argumenta onest punctele de vedere, după portiţele pe care le lasă deschise dialogului. Ar merita toţi răspunsuri dar, din păcate, în ceea ce mă priveşte,  timpul  pe care îl pot aloca forumurilor şi blogului meu este extrem de limitat. De regulă, după ce-mi postez comentariile, nu mai intru să văd efectele decât seara târziu şi, uneori, nici atunci.

Regret, de pildă că, din acest motiv, nu am putut participa la dezbaterea iscată  recent pe forumul României Libere de articolul meu dedicat doamnei Alina Mungiu Pippidi şi intitulat “Doamna Pippidi corigentă la logică matematică”. Au fost acolo şi păreri pro şi păreri contra, şi întrebări incisive adresate mie, cărora s-ar fi cuvenit şi aş fi vrut să le răspund, şi atacuri de tip “ultras” cărora nu le-aş fi răspuns niciodată, şi susţinători ai poziţiei mele care m-au apărat mai bine decât aş fi fost eu in stare să o fac.

Uneori însă, când timpul mă lasă,  mai dialoghez polemic cu cei din această a doua categorie. Un exemplu este seria de schimburi de păreri cu Excelsior. Nu o regret.  Dimpotrivă. Ne-am mai pus şi de acord, ne-am mai şi contrat, dar totul s-a făcut cu bărbătesc  simţ al onoarei, inclusiv despărţirea (dacă se poate numi aşa). Dovedind în ceea ce mă priveşte educaţie şi caracter, respectându-se de fapt pe sine, Excelsior a ştiut să respecte in continuare micul bruion de realitate comentată pe care l-am schiţat împreună în câteva nocturne de conversaţii exclusive.  Nu a devenit, precum  un alt interlocutor al meu din acea perioadă, cu care am fost la fel de onest şi ospitalier ca şi cu Excelsior,  un ultras de stadion, un soi de puşlama de mahala, care, profitând că l-am primit la mine in casă şi l-am omenit, mă aşteptă acum seară de seară ascuns  în holul de la intrare să-mi facă bau, doar doar oi ceda unui  atac de panică.

Nu ştiu dacă aceste reflecţii de weekend vor răspunde interesului cuiva. M-am gândit însă că unii dintre dumneavoastră  v-aţi  putea întreba de ce în anumite cazuri dau replica şi în altele nu.  Sper că acum am lămurit-o.

Contele de Saint GermainEditorialeRevista presei de sambatabloguri,criticii mei,forumuri,idolAm două categorii de critici. În prima categorie, cea mai numeroasă, intră criticii de tip “ultras de stadion”. Aceştia, incapabili de a-şi face un scop din propria viaţă, se agaţă pentru a-şi dovedi că există, că au un rost pe lume, de un purtător de scop din afara lor, de...Blog politic si polemic