Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Abuzurile instituţionale sunt mai lesne de comis într-o societate slabă, fără tradiția luptei pentru drepturi, decât asupra unei populații care are la activ revoluții de emancipare.
Rolul şi influenţa la care cineva poate aspira în viața comunității au măsura și limitele pe care însăși comunitatea li le permite. Iar comunitatea își fixează reperele ascultând de istorie, de tradiții, de context și de liderii vremelnici ce-i reprezintă pornirile dominante.
De prea mult balcanism, de prea puțin respect față de proprietate și proprietar, îndată ce chingile comunismului s-au relaxat în jurul a tot felul de restricţii sociale, s-a declanșat şi „marele asalt al ciorditorilor” asupra bugetului național și a celorlalte forme de patrimoniu statal. În fruntea „orientaţilor” se plasează politicienii și uneltele lor devoratoare din jungla afacerilor.
În toate evoluțiile galopante, cum a fost şi aceasta a corupţiei endemice din România, apare însă, la un anumit moment, punctul de răscruce: sau spre distrugerea totală sau spre salvarea, în extremis, prin radicalism. Când nu s-a mai putut de atâta nedreptate, averi monstruoase aburcându-se cu nesimţire pe sărăcia lucie, un soi de radicalism justițiarist a fost instituit. Se întâmpla prin iarna lui 2011 – 2012 când, după o muțenie rău prevestitoare a lui Traian Băsescu în fața protestelor populare tot mai ample, acesta a apărut înnegurat la pupitrul cu steaguri și a declarat, înecat în lacrimi de crocodil, că înțelege mesajul popular și că, de-acum încolo, știe perfect ce are de făcut. În acel moment localizez eu declanșarea marii parăzi anticorupție din România, acea mascaradă băsesciană ale cărei efecte perverse le-am resimţit tot timpul după aceea dar le descoperim concret, sub forma grandioaselor tunuri ANRP, Microsoft, EADS, abia azi.
„Necruțător” – pare a fi fost cuvântul de ordine al înneguratului – dar și „cu grijă maximă la alegerea țintelor”. „Faceți-i praf pe-ai lor dar nu vă atingeți de-ai noștri!”.
Pe piaţa muncii din România s-a ivit astfel, brusc, o nouă oportunitate de carieră: justițiarul dezdumnezeit. Fără scrupule, fără principii, fără măsură, fără ezitări, fără Dumnezeu. Cu dreptul, în schimbul semnării pactului, de a se instala el însuși într-un fotoliu de atotputernicie.
Machiavelismul noii construcții s-a potrivit mănușă pe caracterul și pulsiunile lui Traian Băsescu: „Să vină sub flamura mea toți estropiații, toți complexații, toți răzbunătorii, toți oportuniștii, toți vicioșii, toți păcătoșii și împovărații ce vor să fie izbăviți altfel decât prin spovedanie și împărtășanie. Deveniți justițiarii mei dezdumnezeiți și veți putea păcătui în continuare exact cum vă place, cu o singură condiție: să mă ascultați orbește!”.
S-au găsit câțiva. Nu mulți, dar destui pentru o nenorocire. Ca să-i recunoști e suficient să le privești alcătuirea: ba prea slabi, ba prea grași, ba prea scunzi, ba prea înalți, ba prea tăcuți, ba prea guralivi, ba prea păroși, ba prea chei. Oamenii extremelor și ai figurilor apoplectice. Însemnați. Cu ticuri, cu astigmatisme, cu dolii pe conștiință, cu damblaua de a strivi. Demagogi, zbanghii, atavici.
Și, peste toate, urâțî. Și la suflet, și la chip dar și de semeni.
Spunea Traian Băsescu că judecătorul este un Dumnezeu. Pentru că decide destine de oameni. Gândire rudimentară și ruinătoare. Tocmai că, judecătorul (dar în egală măsură și procurorul), ar trebui să-și repete mereu , ca să nu o ia razna pe tarlaua bunului plac, că este doar un simplu om, cu bunele și relele speciei, care a fost pus acolo nu de pronia cerească (prin vreo împuternicire divină) ci de un pârlit de pământean păcătos, cu vicii, amante, minciuni și potlogării la activ cât pentru o întreagă bolgie a infernului.
Dacă în concepția sa primitivă judecătorii sunt niște Dumnezei (ce plural blasfemic!), atunci vă imaginați cum se considera pe el însuși Traian Băsescu, din moment ce îi numea în funcții și apoi îi ținea sub papuc pe acești Dumnezei dezdumnezeiți?
Un astfel de băsismo-centrism frizează nu doar teoriile cosmologice dar şi dezinvoltura de ospiciu.
Tocmai de aceea fac un apel, pe această cale, la recuperarea justei măsuri acolo unde ea nu a fost pierdută iremediabil. Iar portavocea îmi este țintită spre justițiarii închipuiţi ai acestui preşedinte – soare, mutanții de prin parchete şi tribunale creați de experimentele lui dictatoriale pentru a executa la ordin și selectiv.
Dreptatea trebuie căutată de dragul dreptății și cu instrumentele dreptății. Scaraoțchi încearcă să-și bage coada și să compromită tot ce se dorește a fi bun. Visăm la o justiție echitabilă? Se deghizează în Băsescu – întemeietorul. Nădăjduim la apostoli ai neprihănirii? Își lasă breton și se furișează în hormoni de fost procuror ceaușist.
Cine se împăunează cu iscusinţa de a şti totul despre oricine, cu forţa de a întemniţa pe oricine pentru orice, cu trufia de a avea dreptate chiar şi când greşeşte, nu este nici creştin, nici justiţiar şi nici plămadă de idol. Este un biet dezdumnezeit, fără nopţi liniştite, condamnat să se ascundă toată viaţa lui de târnoseală şi sfeştanii!

Contele de Saint GermainEditorialeasaltul ciorditorilor,astigmatisme,balcanism,coruptie endemica,dosarele ANRP,Dumnezeu,EADS,idol,Microsoft,neprihanire,Scaraotchi,sfestanie,tarnoseala,ticuri,zbanghiuAbuzurile instituţionale sunt mai lesne de comis într-o societate slabă, fără tradiția luptei pentru drepturi, decât asupra unei populații care are la activ revoluții de emancipare. Rolul şi influenţa la care cineva poate aspira în viața comunității au măsura și limitele pe care însăși comunitatea li le permite. Iar comunitatea...Blog politic si polemic