Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


(Am incercat sa postez acest comentariu la articolul lui Andrei Plesu din Adevarul, intitulat “Melancolii”, dar modificarea formatului forumului de la Adevarul nu mi-a permis acest lucru. Articolul mentionat poate fi citit accesand linkul http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1)

Iată că rezervistul Andrei Pleşu şi-a scos de la naftalină uniforma de infanterist, a răscolit prin podul tinereţilor sale boeme după un pistol de vopsit urmăriţii de pe garduri şi a pornit la o luptă cu subiect şi predicat, cu dată calendaristică şi nume proprii, să-şi apere prietenul şi ideea de competenţă. Deci se poate!

Am fost primul, şi până la editorialul de azi al domnului Pleşu singurul, care a sărit în sprijinul lui Gabriel Liiceanu după atacul deplasat la care l-a supus cu o săptămână în urmă Dinu Patriciu. Au mai scris de atunci, pe teme ale obsesiilor lor politice, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, hipersensibilul la atacuri la persoană Grigore Cartianu şi mulţi, mulţi alţi camarazi de front de gândire ai domnului Liiceanu, dar niciunul dintre aceştia nu a catadicsit să dea vreo ripostă afrontului adus de ban elitei.

Reacţia domnului Pleşu era necesară, e de salutat şi e exemplară. Poate că aş fi calificat-o chiar “superlativ exemplară” dacă ar fi fost rotunjită şi cu demisia sa de la Adevărul. Sau cu condiţionarea rămânerii în pagină de prezentarea unor scuze. În fine, să nu cerem unui infanterist eficienţă de artilerist.

Cert este că noi, românii, avem acum, mai mult decât oricând, nevoie de modele morale. De oameni care să-şi apere demnitatea eliberaţi de frica posibilelor consecinţe, de gesturi etice care să ne reabiliteze nu doar în ochii celorlalţi ci, mai ales, în propriii ochi.

Domnul Pleşu o fi fost exasperat  de câte reproşuri de mineralizare, de refugiere în confortul generalităţilor nenominale, i-am adus în timp. Poate acum îmi acceptă, măcar, îndreptăţirea. Vede cum e când cineva la care ţii este umilit şi poate extrapola cum o fi când, tot aşa, cineva foarte apropiat este condamnat la moarte cu zile. Vede toate acestea şi înţelege că există o limită, e drept, diferită de la om la om, peste care a tăcea înseamnă a trăda.

Eu fiind, prin condiţia neapartenenţei mele la elite, mai aproape de oamenii simpli, comuni, le percep mult mai acut decât o pot face personalităţi ca domnul Pleşu dramele în care au fost împinşi de vremuri şi politicieni. Şi nu mă pot resemna la o contemplare cinematografică, urmată de recenzii estetice şi categoriale, când îi văd abandonaţi şi agonici. Simt de datoria mea să le sar în ajutor, cu puţinul pe care-l pot aduce şi mă indignează cei care întorc capul pentru a nu se încărca negativ cu suferinţa lor.

Acum, că tot şi-a pus uniforma şi eghileţii şi a mirosit din nou, după atâta vreme, praf de puşcă, l-aş ruga pe Andrei Pleşu să nu se ducă degrabă la vestiar pentru a se schimba la loc în halat. Să mai zăbovească, măcar vreo sută de editoriale, şi asupra altor anomalii cu nume, funcţii şi consecinţe nefaste, pentru că mai există, foarte aproape de dânsul, destui  care, fără sprijinul său moral şi-ar putea pune capăt zilelor chiar mâine dar, care, cu acest sprijin, ar putea fi salvaţi.

Unul singur dacă ar fi să fie salvat astfel şi tot ar merita efortul!

Contele de Saint GermainEditorialePolemiceAdevarul,andrei plesu,Dinu Patriciu,Gabriel Liiceanu,melancolii(Am incercat sa postez acest comentariu la articolul lui Andrei Plesu din Adevarul, intitulat 'Melancolii', dar modificarea formatului forumului de la Adevarul nu mi-a permis acest lucru. Articolul mentionat poate fi citit accesand linkul http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1) Iată că rezervistul Andrei Pleşu şi-a scos de la naftalină uniforma de infanterist, a răscolit...Blog politic si polemic