Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


(Am incercat sa postez acest comentariu la articolul lui Andrei Plesu din Adevarul, intitulat „Melancolii”, dar modificarea formatului forumului de la Adevarul nu mi-a permis acest lucru. Articolul mentionat poate fi citit accesand linkul http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1)

Iată că rezervistul Andrei Pleșu și-a scos de la naftalină uniforma de infanterist, a răscolit prin podul tinereților sale boeme după un pistol de vopsit urmăriții de pe garduri și a pornit la o luptă cu subiect și predicat, cu dată calendaristică și nume proprii, să-și apere prietenul și ideea de competență. Deci se poate!

Am fost primul, și până la editorialul de azi al domnului Pleșu singurul, care a sărit în sprijinul lui Gabriel Liiceanu după atacul deplasat la care l-a supus cu o săptămână în urmă Dinu Patriciu. Au mai scris de atunci, pe teme ale obsesiilor lor politice, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, hipersensibilul la atacuri la persoană Grigore Cartianu și mulți, mulți alți camarazi de front de gândire ai domnului Liiceanu, dar niciunul dintre aceștia nu a catadicsit să dea vreo ripostă afrontului adus de ban elitei.

Reacția domnului Pleșu era necesară, e de salutat și e exemplară. Poate că aș fi calificat-o chiar „superlativ exemplară” dacă ar fi fost rotunjită și cu demisia sa de la Adevărul. Sau cu condiționarea rămânerii în pagină de prezentarea unor scuze. În fine, să nu cerem unui infanterist eficiență de artilerist.

Cert este că noi, românii, avem acum, mai mult decât oricând, nevoie de modele morale. De oameni care să-și apere demnitatea eliberați de frica posibilelor consecințe, de gesturi etice care să ne reabiliteze nu doar în ochii celorlalți ci, mai ales, în propriii ochi.

Domnul Pleșu o fi fost exasperat  de câte reproșuri de mineralizare, de refugiere în confortul generalităților nenominale, i-am adus în timp. Poate acum îmi acceptă, măcar, îndreptățirea. Vede cum e când cineva la care ții este umilit și poate extrapola cum o fi când, tot așa, cineva foarte apropiat este condamnat la moarte cu zile. Vede toate acestea și înțelege că există o limită, e drept, diferită de la om la om, peste care a tăcea înseamnă a trăda.

Eu fiind, prin condiția neapartenenței mele la elite, mai aproape de oamenii simpli, comuni, le percep mult mai acut decât o pot face personalități ca domnul Pleșu dramele în care au fost împinși de vremuri și politicieni. Și nu mă pot resemna la o contemplare cinematografică, urmată de recenzii estetice și categoriale, când îi văd abandonați și agonici. Simt de datoria mea să le sar în ajutor, cu puținul pe care-l pot aduce și mă indignează cei care întorc capul pentru a nu se încărca negativ cu suferința lor.

Acum, că tot și-a pus uniforma și eghileții și a mirosit din nou, după atâta vreme, praf de pușcă, l-aș ruga pe Andrei Pleșu să nu se ducă degrabă la vestiar pentru a se schimba la loc în halat. Să mai zăbovească, măcar vreo sută de editoriale, și asupra altor anomalii cu nume, funcții și consecințe nefaste, pentru că mai există, foarte aproape de dânsul, destui  care, fără sprijinul său moral și-ar putea pune capăt zilelor chiar mâine dar, care, cu acest sprijin, ar putea fi salvați.

Unul singur dacă ar fi să fie salvat astfel și tot ar merita efortul!

Contele de Saint GermainEditorialePolemiceAdevarul,andrei plesu,Dinu Patriciu,Gabriel Liiceanu,melancolii(Am incercat sa postez acest comentariu la articolul lui Andrei Plesu din Adevarul, intitulat 'Melancolii', dar modificarea formatului forumului de la Adevarul nu mi-a permis acest lucru. Articolul mentionat poate fi citit accesand linkul http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Melancolii_7_432026796.html#commentsPage-1) Iată că rezervistul Andrei Pleșu și-a scos de la naftalină uniforma de infanterist, a răscolit...Blog politic si polemic