Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

În ultimă instanță, intelectualii sunt și ei oameni.  Cu slăbiciuni, cu vicii, supuși greșelii și chiar prostiei. Până  la această reductie insă, ceea ce se presupune  a-i diferenția de ceilalți este proporția, în alcătuirea lor, dintre instinctual, emoțional și rațional.

Deplasarea spre dreapta acestui șir odată cu creșterea rolului intelectului în luarea deciziilor pare a fi de domeniul evidenței. Cum să ne explicăm atunci niște anomalii atitudinale ale unor intelectuali,  care se comportă uneori de parcă ar fi demisionat din acest statut?

Vă propun un scurt studiu de caz pe trei astfel de persoane: Mircea Mihăieș, Mircea Cărtărescu și Andrei Pleșu. Ordinea în care i-am enumerat nu este deloc  întâmplătoare, ea făcându-se prin corespondență directă cu tipurile de comportament enumerate anterior.

Judecându-i după publicistica din ultima vreme, dar și după opera lor de rezistență, este clar că, predominant, Mihăieș este instinctualul, Cărtărescu emoționalul iar Pleșu raționalul.

Altfel spus, preluând o echivalare propusă mai de mult de Solomon Marcus între cele trei tipuri comportamentale și evoluția creierului în regnul animal, Mihăieș s-ar apropia cel mai mult de modelul creierului reptilian, Cărtărescu de cel al creierului paleo-mamifer iar Pleșu de cel al neocortexului.

Rezultă că, dintre nominalizați, cel mai apropiat de profilul intelectualului definit prin prisma naturii sale umane nesecvențiale este Andrei Pleșu, urmat de Mircea Cărtărescu si, undeva,  la remorcă, Mircea Mihăieș.

Eu am omologat de mult acest clasament, dovadă și interesul diferențiat pe care l-am acordat celor 3 în comentariile mele din ultimul an.

Instinctualitatea lui MM răzbate, ca o pată de sânge prin tifonul bandajului, din fiecare subiect pe care acest autor își propune să îl abordeze ca si cum ar tranșa un animal încă zbătându-se. Nu ai ce să înveți de la el altceva decât cruzime inutilă.

Cu MC lucrurile sunt mai nuanțate.  Dominanta sa emoțională, în general destul de bine strunită de pragmatism în latura ei insurecțională,  răbufnește ca o răzvrătire doar atunci când drame ale vieții altora reușesc să- i dejoace tactica struțului și să i se înfățișeze în tot tragismul lor. A fost cazul de la Maternitatea Giulești, a fost tragedia japoneză, prilejuri cu care MC a consonat cu natura lui profundă și s-a comportat la înălțime.

În cele mai multe situații, însă, se dăruiește laturii narcisiace a emoțiilor sale, se lasă sedus și dus de  comoditățile izvorâte din interesul seducătorilor. Întoarce spatele realității, ca să nu-și tulbure somnul și, privindu-se în oglindă, are grijă să nu vadă peste umăr,  mai departe de imaginea sa. Ca să nu dea de realitatea de care tocmai a fugit. Astfel viața i se pare acceptabilă.

Se pare că nu a învățat nimic din reproșul Hertei Muller: „Cărtărescu nu asculta Europa liberă. Pentru mine e de neconceput”. De aceea e de datoria noastră să-i relatăm în permanență, de pe frontul luptei de supraviețuire a acestui popor, toate relele care se-ntâmplă. Pentru că altfel va spune posterității că nu a știut, de pildă, că în România se desființează alandala spitale și mor cu zile oameni pentru că nu are cine să le facă o injecție la momentul oportun.

Despre Andrei Pleșu am tot scris în ultima vreme, și din ce în ce mai critic. Asta pentru că nu pot accepta ideea că acest spirit apolinic își extrage lumina și echilibrul din indiferență rece, autentică, dezumanizată, față de tot ce se petrece în jur. Credeam că neimplicarea sa socială e un reflex de autoapărare față de vulnerabilități afective doar de dânsul știute.  Sunt însă motive tot mai multe și clare pentru a considera că predilecția sa pentru  moralizări ușurele, pilduitoare, de tip rabinic,  în dauna unor reacții cât de cât ferme adresate  arbitrariului cu care se distribuie în cantități de masă suferința în România de azi ,  este un efect de aridizare afectivă, emoțională.

Dar dacă unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali, după definiția de la început,  și-a pierdut organul compasiunii și solidarității, să fie asta de bun augur? Sau de inimă neagră?

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,emoțional,instinctual,Mircea Cartarescu,Mircea Mihaies,rațional,Solomon MarcusÎn ultimă instanță, intelectualii sunt și ei oameni.  Cu slăbiciuni, cu vicii, supuși greșelii și chiar prostiei. Până  la această reductie insă, ceea ce se presupune  a-i diferenția de ceilalți este proporția, în alcătuirea lor, dintre instinctual, emoțional și rațional. Deplasarea spre dreapta acestui șir odată cu creșterea rolului intelectului...Blog politic si polemic