Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

În ultimă instanţă, intelectualii sunt şi ei oameni.  Cu slăbiciuni, cu vicii, supuşi greşelii şi chiar prostiei. Până  la această reductie insă, ceea ce se presupune  a-i diferenţia de ceilalţi este proporţia, în alcătuirea lor, dintre instinctual, emoţional şi raţional.

Deplasarea spre dreapta acestui şir odată cu creşterea rolului intelectului în luarea deciziilor pare a fi de domeniul evidenţei. Cum să ne explicăm atunci nişte anomalii atitudinale ale unor intelectuali,  care se comportă uneori de parcă ar fi demisionat din acest statut?

Vă propun un scurt studiu de caz pe trei astfel de persoane: Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu şi Andrei Pleşu. Ordinea în care i-am enumerat nu este deloc  întâmplătoare, ea făcându-se prin corespondenţă directă cu tipurile de comportament enumerate anterior.

Judecându-i după publicistica din ultima vreme, dar şi după opera lor de rezistenţă, este clar că, predominant, Mihăieş este instinctualul, Cărtărescu emoţionalul iar Pleşu raţionalul.

Altfel spus, preluând o echivalare propusă mai de mult de Solomon Marcus între cele trei tipuri comportamentale şi evoluţia creierului în regnul animal, Mihăieş s-ar apropia cel mai mult de modelul creierului reptilian, Cărtărescu de cel al creierului paleo-mamifer iar Pleşu de cel al neocortexului.

Rezultă că, dintre nominalizaţi, cel mai apropiat de profilul intelectualului definit prin prisma naturii sale umane nesecvenţiale este Andrei Pleşu, urmat de Mircea Cărtărescu si, undeva,  la remorcă, Mircea Mihăieş.

Eu am omologat de mult acest clasament, dovadă şi interesul diferenţiat pe care l-am acordat celor 3 în comentariile mele din ultimul an.

Instinctualitatea lui MM răzbate, ca o pată de sânge prin tifonul bandajului, din fiecare subiect pe care acest autor îşi propune să îl abordeze ca si cum ar tranşa un animal încă zbătându-se. Nu ai ce să înveţi de la el altceva decât cruzime inutilă.

Cu MC lucrurile sunt mai nuanţate.  Dominanta sa emoţională, în general destul de bine strunită de pragmatism în latura ei insurecţională,  răbufneşte ca o răzvrătire doar atunci când drame ale vieţii altora reuşesc să- i dejoace tactica struţului şi să i se înfăţişeze în tot tragismul lor. A fost cazul de la Maternitatea Giuleşti, a fost tragedia japoneză, prilejuri cu care MC a consonat cu natura lui profundă şi s-a comportat la înălţime.

În cele mai multe situaţii, însă, se dăruieşte laturii narcisiace a emoţiilor sale, se lasă sedus şi dus de  comodităţile izvorâte din interesul seducătorilor. Întoarce spatele realităţii, ca să nu-şi tulbure somnul şi, privindu-se în oglindă, are grijă să nu vadă peste umăr,  mai departe de imaginea sa. Ca să nu dea de realitatea de care tocmai a fugit. Astfel viaţa i se pare acceptabilă.

Se pare că nu a învăţat nimic din reproşul Hertei Muller: “Cărtărescu nu asculta Europa liberă. Pentru mine e de neconceput”. De aceea e de datoria noastră să-i relatăm în permanenţă, de pe frontul luptei de supravieţuire a acestui popor, toate relele care se-ntâmplă. Pentru că altfel va spune posterităţii că nu a ştiut, de pildă, că în România se desfiinţează alandala spitale şi mor cu zile oameni pentru că nu are cine să le facă o injecţie la momentul oportun.

Despre Andrei Pleşu am tot scris în ultima vreme, şi din ce în ce mai critic. Asta pentru că nu pot accepta ideea că acest spirit apolinic îşi extrage lumina şi echilibrul din indiferenţă rece, autentică, dezumanizată, faţă de tot ce se petrece în jur. Credeam că neimplicarea sa socială e un reflex de autoapărare faţă de vulnerabilităţi afective doar de dânsul ştiute.  Sunt însă motive tot mai multe şi clare pentru a considera că predilecţia sa pentru  moralizări uşurele, pilduitoare, de tip rabinic,  în dauna unor reacţii cât de cât ferme adresate  arbitrariului cu care se distribuie în cantităţi de masă suferinţa în România de azi ,  este un efect de aridizare afectivă, emoţională.

Dar dacă unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali, după definiţia de la început,  şi-a pierdut organul compasiunii şi solidarităţii, să fie asta de bun augur? Sau de inimă neagră?

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,emoţional,instinctual,Mircea Cartarescu,Mircea Mihaies,raţional,Solomon MarcusÎn ultimă instanţă, intelectualii sunt şi ei oameni.  Cu slăbiciuni, cu vicii, supuşi greşelii şi chiar prostiei. Până  la această reductie insă, ceea ce se presupune  a-i diferenţia de ceilalţi este proporţia, în alcătuirea lor, dintre instinctual, emoţional şi raţional. Deplasarea spre dreapta acestui şir odată cu creşterea rolului intelectului...Blog politic si polemic