Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Sintagma “justiţia lui Băsescu” seamănă, pe zi ce trece mai îngrijorător, cu sintagma “patul lui Procust”. Substanţa de impostură a primei construcţii lexicale aproape că depăşeşte legenda de cruzime a celei de-a doua.
După semantica normalităţii, justiţia, ca şi patul, ar trebui să folosească oamenilor; să-i ajute, nu să-i mutileze. Şi totuşi, în formulele menţionate anterior, ambii termeni ascund semnificaţii perverse. Care, nesocotind sensurile comune, devin echivalente cu nişte ameninţări. De destrămare prin exces, de ciopârţire prin reducţionism.
Într-un moment de mare risc pentru sine şi pentru sistemul corupt pe care l-a creat (mă refer la perioada masivelor proteste populare declanşate în decembrie 2012), Traian Băsescu întâi a tăcut lung şi precaut, apoi, cu rictusul spaimei (dar şi al răzbunării) încă viu pe chip, şi-a anunţat saturnian poporul: am înţeles mesajul tău, ştiu ce am de făcut în continuare.
Atunci şi astfel a lansat el marea vânătoare, prin justiţie, a inamicilor săi politici. Care vânătoare, cu timpul, a degenerat în ceea ce ne este dat să vedem azi: un stat cu apucături poliţieneşti, cu rechizitorii sprijinite aproape exclusiv pe interceptări şi delaţiuni, în care se mizează pe intimidare şi pe virtuţile mistificatoare ale scoaterii din context. Românii se tem acum să vorbească la telefon mai ceva decât pe vremea lui Ceauşescu. Este acesta un progres? Suntem mai liberi, mai democraţi, mai europeni?
Ca şi Saturn, titanul ce-şi devora copiii pentru că unul dintre aceştia ar fi urmat, conform prezicerilor, să se întoarcă împotriva sa şi să îl distrugă, şi Traian Băsescu s-a dovedit, prin setea sa deşertică de putere, o ameninţare cruntă pentru odraslele sale.
Pe aventuroasa Elena a cocoţat-o, necoaptă, pe cataligele europarlamentarismului. I-a finanţat fraudulos campania şi a asociat-o penal cu deja sacrificata Monica Ritzi.
Pe Ioana cea aşezată, cu aptitudini de plămădit acumulări în tăcere, a exploatat-o ca paravan pentru lăcomia lui, de două ori funciară. I-a legat de gleznă nu doar ghiuleaua cu clopoţei Nana, gata să explodeze la fiecare hârtop al anchetei şi al vremilor dar şi pe ginerică – briantină, mare expert în certificate de deces emise unor persoane cu puls şi musafiri la cafea.
Dar Traian Băsescu se mai fuduleşte cu o progenitură: “justiţia independentă”. El înţelege prin asta zmeul diform, în trei colţuri (SRI, DNA, ICCJ), pe care l-a ridicat la cer trăgând sfori care acum încep să-l taie în palmă. A înălţat diformitatea până unde nimeni şi nimic să nu o mai poată atinge şi a menit-o ca de acolo să ţină umbră polară ţării, să priponească la răcoare tot ce mişcă şi nu-i e lui pe plac.
Acum, acestei odrasle institutionale i-a venit rândul să descopere pe pielea ei ce înseamnă să ai un tătuc care trăieşte doar pentru sine. Un tătuc care, după ce a hrănit-o cu lozinci energizante, aplicabile, chipurile, fără derogări (justiţie independentă, putere în stat, nimeni nu e mai presus de lege, cine a greşit să plătească, toleranţă zero la coruptie etc.) acum încearcă să se sustragă chiar el judecăţii ei până la capăt.
Traian Băsescu are în aceste zile un singur gând: să-şi scape pielea. Simplu, egoist, instinctual.
Îi tremură vocea când, supus tirurilor încrucişate de întrebări venite dinspre presă, declară plin de emfază că tot ce vrea este să-şi apere mandatul. Se plasează, de voie de nevoie, într-o contradicţie cât Casa Poporului de mare.

Mandatul lui înseamnă 10 ani de părăginire continuă. Şi a vieţii din România şi a imaginii lui de politician. Ce să apere? Horele câmpeneşti în care s-a prins cu Bercea Mondial? Afacerile necurate legate de numele său şi al familiei sale?
Tot ce-a făcut, din jilţul de la Cotroceni, a fost să braconeze trofee. Trofee de alcov şi trofee de inamici politici. Surse alternative de juisare extradomestică.
O crupă de femeie planturoasă, în pandant cu nişte sâni ca-n fanteziile portuare, iată un bun ideal de preşedinte dionisiac. Tigva lui Adrian Năstase, Dan Voiculescu împăiat, iată decoraţiuni murale mai presus de pianul cu Lenin al lui Salvador Dali.
Ce realizare măreaţă să apere un astfel de om? Ce capodoperă să salveze?
Dar,
presupunând prin absurd că a făcut şi ceva bun, că instrumentul de şantaj şi tortură numit “justiţia lui Băsescu” ar fi, de fapt, acea justiţie independentă, pe picioarele ei, capabilă să cureţe societatea românească de corupţie,
presupunând, prin absurd, că această realizare i-ar putea salva mandatul, că ea ar fi miza pe care Traian Băsescu iese acum să o apere,
ce constatăm?
Că omul mic tot mic rămâne! Pielea lui, dimpreună cu nurii ce au înfiorat-o la răstimpuri, contează mai mult decât istoria.
Impotriva evidenţelor, Traian Basescu se consideră legalistul perfect şi impunisabil.
Impotriva evidenţelor, el crede încă în nevinovăţia Elenei Udrea şi speră ca aceasta să şi-o dovedească la judecata pe fond.
E clar: tot ce monstrul de suflet al lui Traian Băsescu, bicefalul SRI + DNA, a întreprins până la Elena Udrea, validează justiţia independentă şi imparţială. Tot ce urmează, însă, după inculparea Elenei Udrea, este eroare judiciară, abuz politic, coada otrăvită a lui Dan Voiculescu tulburând apele dreptăţii şi lupta nobilă împotriva corupţiei generalizate.
Singurul mod în care infractorul Băsescu îşi poate apăra convingător “justiţia independentă” este autodenunţul. Orice tentativă de a se prezenta nevinovat îl exclude de la paternitate.
Dacă justiţia îl va ierta, la cât de compromis este, înseamnă că, într-adevăr, această justiţie a fost a lui dar numele ei real nu este “justiţie independentă” ci “justiţia lui Băsescu”.
Dacă, în schimb, justiţia îl va condamna, atunci îşi va castiga apelativul de “independentă” dar nu va putea fi asociată cu un astfel de progenitor care, din laşitate, a sperat că poate apăra dreptatea minţind.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,Casa Poporului,Dan Voiculescu,DNA,Elena Basescu,Elena Udrea,ICCJ,Ioana Basescu,justitia independenta,Monica Ritzi,mosia Nana,Patul lui Procust,Salvador Dali,Saturn,SRI,titaniiSintagma “justiţia lui Băsescu” seamănă, pe zi ce trece mai îngrijorător, cu sintagma “patul lui Procust”. Substanţa de impostură a primei construcţii lexicale aproape că depăşeşte legenda de cruzime a celei de-a doua. După semantica normalităţii, justiţia, ca şi patul, ar trebui să folosească oamenilor; să-i ajute, nu să-i mutileze....Blog politic si polemic