Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Sintagma „justiția lui Băsescu” seamănă, pe zi ce trece mai îngrijorător, cu sintagma „patul lui Procust”. Substanța de impostură a primei construcții lexicale aproape că depășește legenda de cruzime a celei de-a doua.
După semantica normalității, justiția, ca și patul, ar trebui să folosească oamenilor; să-i ajute, nu să-i mutileze. Și totuși, în formulele menționate anterior, ambii termeni ascund semnificații perverse. Care, nesocotind sensurile comune, devin echivalente cu niște amenințări. De destrămare prin exces, de ciopârțire prin reducționism.
Într-un moment de mare risc pentru sine și pentru sistemul corupt pe care l-a creat (mă refer la perioada masivelor proteste populare declanșate în decembrie 2012), Traian Băsescu întâi a tăcut lung și precaut, apoi, cu rictusul spaimei (dar și al răzbunării) încă viu pe chip, și-a anunțat saturnian poporul: am înțeles mesajul tău, știu ce am de făcut în continuare.
Atunci și astfel a lansat el marea vânătoare, prin justiție, a inamicilor săi politici. Care vânătoare, cu timpul, a degenerat în ceea ce ne este dat să vedem azi: un stat cu apucături polițienești, cu rechizitorii sprijinite aproape exclusiv pe interceptări și delațiuni, în care se mizează pe intimidare și pe virtuțile mistificatoare ale scoaterii din context. Românii se tem acum să vorbească la telefon mai ceva decât pe vremea lui Ceaușescu. Este acesta un progres? Suntem mai liberi, mai democrați, mai europeni?
Ca și Saturn, titanul ce-și devora copiii pentru că unul dintre aceștia ar fi urmat, conform prezicerilor, să se întoarcă împotriva sa și să îl distrugă, și Traian Băsescu s-a dovedit, prin setea sa deșertică de putere, o amenințare cruntă pentru odraslele sale.
Pe aventuroasa Elena a cocoțat-o, necoaptă, pe cataligele europarlamentarismului. I-a finanțat fraudulos campania și a asociat-o penal cu deja sacrificata Monica Ritzi.
Pe Ioana cea așezată, cu aptitudini de plămădit acumulări în tăcere, a exploatat-o ca paravan pentru lăcomia lui, de două ori funciară. I-a legat de gleznă nu doar ghiuleaua cu clopoței Nana, gata să explodeze la fiecare hârtop al anchetei și al vremilor dar și pe ginerică – briantină, mare expert în certificate de deces emise unor persoane cu puls și musafiri la cafea.
Dar Traian Băsescu se mai fudulește cu o progenitură: „justiția independentă”. El înțelege prin asta zmeul diform, în trei colțuri (SRI, DNA, ICCJ), pe care l-a ridicat la cer trăgând sfori care acum încep să-l taie în palmă. A înălțat diformitatea până unde nimeni și nimic să nu o mai poată atinge și a menit-o ca de acolo să țină umbră polară țării, să priponească la răcoare tot ce mișcă și nu-i e lui pe plac.
Acum, acestei odrasle institutionale i-a venit rândul să descopere pe pielea ei ce înseamnă să ai un tătuc care trăiește doar pentru sine. Un tătuc care, după ce a hrănit-o cu lozinci energizante, aplicabile, chipurile, fără derogări (justiție independentă, putere în stat, nimeni nu e mai presus de lege, cine a greșit să plătească, toleranță zero la coruptie etc.) acum încearcă să se sustragă chiar el judecății ei până la capăt.
Traian Băsescu are în aceste zile un singur gând: să-și scape pielea. Simplu, egoist, instinctual.
Îi tremură vocea când, supus tirurilor încrucișate de întrebări venite dinspre presă, declară plin de emfază că tot ce vrea este să-și apere mandatul. Se plasează, de voie de nevoie, într-o contradicție cât Casa Poporului de mare.

Mandatul lui înseamnă 10 ani de părăginire continuă. Și a vieții din România și a imaginii lui de politician. Ce să apere? Horele câmpenești în care s-a prins cu Bercea Mondial? Afacerile necurate legate de numele său și al familiei sale?
Tot ce-a făcut, din jilțul de la Cotroceni, a fost să braconeze trofee. Trofee de alcov și trofee de inamici politici. Surse alternative de juisare extradomestică.
O crupă de femeie planturoasă, în pandant cu niște sâni ca-n fanteziile portuare, iată un bun ideal de președinte dionisiac. Tigva lui Adrian Năstase, Dan Voiculescu împăiat, iată decorațiuni murale mai presus de pianul cu Lenin al lui Salvador Dali.
Ce realizare măreață să apere un astfel de om? Ce capodoperă să salveze?
Dar,
presupunând prin absurd că a făcut și ceva bun, că instrumentul de șantaj și tortură numit „justiția lui Băsescu” ar fi, de fapt, acea justiție independentă, pe picioarele ei, capabilă să curețe societatea românească de corupție,
presupunând, prin absurd, că această realizare i-ar putea salva mandatul, că ea ar fi miza pe care Traian Băsescu iese acum să o apere,
ce constatăm?
Că omul mic tot mic rămâne! Pielea lui, dimpreună cu nurii ce au înfiorat-o la răstimpuri, contează mai mult decât istoria.
Impotriva evidențelor, Traian Basescu se consideră legalistul perfect și impunisabil.
Impotriva evidențelor, el crede încă în nevinovăția Elenei Udrea și speră ca aceasta să și-o dovedească la judecata pe fond.
E clar: tot ce monstrul de suflet al lui Traian Băsescu, bicefalul SRI + DNA, a întreprins până la Elena Udrea, validează justiția independentă și imparțială. Tot ce urmează, însă, după inculparea Elenei Udrea, este eroare judiciară, abuz politic, coada otrăvită a lui Dan Voiculescu tulburând apele dreptății și lupta nobilă împotriva corupției generalizate.
Singurul mod în care infractorul Băsescu își poate apăra convingător „justiția independentă” este autodenunțul. Orice tentativă de a se prezenta nevinovat îl exclude de la paternitate.
Dacă justiția îl va ierta, la cât de compromis este, înseamnă că, într-adevăr, această justiție a fost a lui dar numele ei real nu este „justiție independentă” ci „justiția lui Băsescu”.
Dacă, în schimb, justiția îl va condamna, atunci își va castiga apelativul de „independentă” dar nu va putea fi asociată cu un astfel de progenitor care, din lașitate, a sperat că poate apăra dreptatea mințind.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,Casa Poporului,Dan Voiculescu,DNA,Elena Basescu,Elena Udrea,ICCJ,Ioana Basescu,justitia independenta,Monica Ritzi,mosia Nana,Patul lui Procust,Salvador Dali,Saturn,SRI,titaniiSintagma 'justiția lui Băsescu' seamănă, pe zi ce trece mai îngrijorător, cu sintagma 'patul lui Procust'. Substanța de impostură a primei construcții lexicale aproape că depășește legenda de cruzime a celei de-a doua. După semantica normalității, justiția, ca și patul, ar trebui să folosească oamenilor; să-i ajute, nu să-i mutileze....Blog politic si polemic