Scorul acestui articol
[Total: 44 voturi. Media: 4.8]
După traumatizanta experienţă comunistă, românii au privit SUA ca pe o garanţie şi un ideal. De ireversibilitate şi de model socio-politic.

Cu cât, prin tectonica geopolitică, plăcile intereselor american şi român se apropiau mai mult, permiţând “intimităţi” militaro – economice altădată de neimaginat (aderarea României la NATO, parteneriatul strategic SUA – România) cu atât încrederea românilor în recuperarea marilor decalaje faţă de tările europene care au luat, în 1945, un start neobstrucţionat de degetul lui Churchill şi de pasivitatea lui Roosevelt, a crescut şi s-a consolidat.

În 2004 simpatia românilor pentru americani a atins apogeul. Eram de-ai lor, ne înrudisem oficial prin intermediul NATO; până şi cerul, printr-un curcubeu simbolic, marca şi saluta momentul.

Din păcate, aveam să ne convingem tot mai mult  în anii care au urmat că americanii, în ciuda faptului că nu aveau, prin istorie, cum să fie sub influenţa vreunei tradiţii aristocratice, considerau alianţa cu noi pur morganatică: ei se credeau esenţa masculinităţii, cu rang, nobleţe şi atotputernicie, în vreme ce noi eram distribuiţi în rolul feminităţii portuare, de la care se aşteaptă modestie în pretenţii, disponibilitate necondiţionată şi o burka simbolică peste bot atunci când e vorba de luat decizii de interes reciproc.

Atât de mult ne-au respectat americanii ca partener încât atunci când am încăput pe mâna unui preşedinte plămădit în retortele securismului ceauşist nu doar că au închis ochii la năravurile lui dictatoriale dar s-au pretat să mintă şi să înşele cot la cot cu el un întreg popor sleit şi exasperat.

Descoperim, pe zi ce trece, pe pielea şi nervii şi viaţa noastră, că marele garant mondial al libertăţii, democraţiei şi dreptului la autodeterminare se comportă cu România mai rău decât un vechil cu pălmaşii de pe moşie. Se amestecă grosolan în politica noastră internă, susţine experimente justiţiariste care, în loc să ucidă corupţia ucid economia românească şi capitalul autohton, sfidează zi de zi voinţa populară prin scoaterea din joc a celor aleşi democratic şi înlocuirea lor cu mazete obediente.

Încrederea românilor în SUA s-a prăbuşit în ultimii ani. Din cel mai filoamerican popor european la începutul secolului, devenim acum, împinşi de evenimente şi de o insuportabilă aroganţă a respectivilor, tot mai americanofobi.

Nu mai târziu decât cu prilejul inaugurării oficiale a scutului antirachetă de la Deveselu, domnul ambasador Klemm şi-a permis să folosească momentul  pentru un inadmisibil amestec în treburile interne ale României. S-a arătat dezamăgit de o hotărâre a BNR, a defilat braţ la braţ cu Valeriu Zgonea tocmai exclus din PSD, a criticat nişte proiecte de lege aflate în dezbaterea parlamentului, a jignit o mare parte a clasei noastre politice, prin neinvitare la festivităţile de la Deveselu a unor demnitari cu merite decisive în buna finalizare a proiectului; una peste alta, şi-a permis gesturi de guvernator discreţionar într-o ţară care, cel puţin oficial, nu face parte dintre cele 50 de state ce pun stele pe drapelul american.

Privind la aceste gesturi autoritariste, ţintite parcă dinadins să vexeze importante majorităţi de populatie şi rudimente de demnitate naţională, acolo unde se mai găsesc, te întrebi cu îndreptăţire: oare diplomaţii americanii işi ostilizează poporul român pentru că sunt incompetenţi sau din calcule cinice?

Într-o remarcabilă analiză (http://adrianseverin.com/de-ce-nu-ne-lasa-americanii-sa-ii-iubim-2/),  un fost ministru de externe român lansează o teorie care mi se pare din ce în ce mai verosimilă:

Lucrurile apar ca și când diplomații americani urmăresc să trezească ostilitatea românilor cu tot dinadinsul. Oare de ce? Să fie oare vorba despre incompetență? Să își bage cumva coada trădarea? Să existe pe undeva o “coloană a cincea”? Să avem oare de a face cu o prea mare încredere în propria capacitate de a ține situația sub control indiferent de împrejurari, cumulativ cu o supraevaluare a capacității românilor de a suporta orice umilire? Oricare dintre aceste explicații ar fi primită, dimensiunea, coerența și persistența fenomenului sunt prea mari pentru ca ea să fie suficientă. De aceea tind să le exclud pe toate. Trebuie să fie altceva.

 

Dacă procedăm la înlăturarea explicațiilor mai înainte amintite, întrebarea rămâne cu un singur răspuns: strategia oficială (dar nepublică) americană cere ca românii să nu îi mai iubească pe americani. Răspunsul naște însă o altă întrebare: de ce nu mai vor americanii ca românii să îi iubească? Cărui obiectiv strategic îi corespunde o asemenea dorință?

 

Ipoteza ce poate fi avansată este aceea că, urmând să abandoneze aliniamentul românesc, SUA gestioneză sentimentele românilor în așa fel încât retragerea lor din România să nu creeze probleme, fiind acceptată cu bucurie; dar mai ales ca acordul privind cedarea influenței asupra României către un alt jucător regional sau global să nu se lovească de obstacole psihopolitice locale. Ca orice ipoteză, nici aceasta nu este greșită; ea trebuie însă demonstrată”.

Desigur, ne lipsesc prea multe informaţii din zona obscură a diplomaţiei de culise pentru a putea trage concluzii cu probabilitate mare de adevăr.  Suntem limitaţi la faptele publice, la ce ni se spune oficial şi neoficial şi la capacitatea noastră de a citi printre rânduri. Chiar şi aşa, însă, nişte adevăruri sunt de necontestat:

  • scutul de la Deveselu îi apără mai mult pe alţii decât pe noi. Comentatorul rus Konstantin Bogdanov scrie pe enta.ru că bazele antirachetă din Europa de Est „vor deveni inevitabil ţinte prioritare în eventualitatea unui război nuclear, posibil chiar ţinte pentru lovituri preventive. Ţări precum România, care găzduiesc sistemul antirachetă american, ar putea deveni singurele victime, în timp ce Statele Unite s-ar reconcilia apoi cu Rusia „pe ruinele fumegânde ale elementelor est-europene din scutul antirachetă”;
  • prin instalarea acestui scut, interesul SUA (de a ţine conflictele majore cât mai departe de propriul teritoriu), este mult mai important decât interesul României (de a avea nişte investiţii americane pe teritoriul ei);
  • acest aranjament geopolitic, rezultat din mult lăudatul parteneriat strategic SUA – România, plasează România în prima linie a unei ipotetice confruntări NATO – Federaţia Rusă. Ceea ce presupune riscuri enorme pentru noi. Primim în schimb compensaţii pe măsură? Sau ne lăsăm manipulati de o propagandă a dulăilor pentru căţei?

În relaţia actuală cu SUA ne comportăm, o spun răspicat, ca nişte vasali slugarnici şi imbecili. Incapabili să învăţăm patriotismul, demnitatea naţională, respectul de sine de la cei din jur. Ne lăsăm umiliţi, sfidaţi, exploataţi şi indusi in eroare de un alde Klemm arogant şi profund nerespectuos faţă de cei pe care poporul i-a delegat să-l reprezinte.

Dacă ne-ar cere cineva să numim, în spaţiul european, o a doua ţară preş, ca România, la picioarele şi capriciile marii Americi, ne-ar fi imposibil.

Iată că avem şi noi unicitatea noastră: voluptatea sinucigasa de a ne ploconi.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Severin,ambasadorul Klemm,americanofob,BNR,Churchill,coloana a 5-a,Federatia Rusa,filoamerican,Konstantin Bogdanov,NATO,parteneriat strategic,PSD,Roosevelt,scutul de la Deveselu,SUA,Valeriu ZgoneaDupă traumatizanta experienţă comunistă, românii au privit SUA ca pe o garanţie şi un ideal. De ireversibilitate şi de model socio-politic. Cu cât, prin tectonica geopolitică, plăcile intereselor american şi român se apropiau mai mult, permiţând “intimităţi” militaro – economice altădată de neimaginat (aderarea României la NATO, parteneriatul strategic SUA...Blog politic si polemic