Scorul acestui articol
[Total: 45 voturi. Media: 4.8]

După traumatizanta experiență comunistă, românii au privit SUA ca pe o garanție și un ideal. De ireversibilitate și de model socio-politic.

Cu cât, prin tectonica geopolitică, plăcile intereselor american și român se apropiau mai mult, permițând “intimități” militaro ““ economice altădată de neimaginat (aderarea României la NATO, parteneriatul strategic SUA ““ România) cu atât încrederea românilor în recuperarea marilor decalaje față de tările europene care au luat, în 1945, un start neobstrucționat de degetul lui Churchill și de pasivitatea lui Roosevelt, a crescut și s-a consolidat.

În 2004 simpatia românilor pentru americani a atins apogeul. Eram de-ai lor, ne înrudisem oficial prin intermediul NATO; până și cerul, printr-un curcubeu simbolic, marca și saluta momentul.

Din păcate, aveam să ne convingem tot mai mult  în anii care au urmat că americanii, în ciuda faptului că nu aveau, prin istorie, cum să fie sub influența vreunei tradiții aristocratice, considerau alianța cu noi pur morganatică: ei se credeau esența masculinității, cu rang, noblețe și atotputernicie, în vreme ce noi eram distribuiți în rolul feminității portuare, de la care se așteaptă modestie în pretenții, disponibilitate necondiționată și o burka simbolică peste bot atunci când e vorba de luat decizii de interes reciproc.

Atât de mult ne-au respectat americanii ca partener încât atunci când am încăput pe mâna unui președinte plămădit în retortele securismului ceaușist nu doar că au închis ochii la năravurile lui dictatoriale dar s-au pretat să mintă și să înșele cot la cot cu el un întreg popor sleit și exasperat.

Descoperim, pe zi ce trece, pe pielea și nervii și viața noastră, că marele garant mondial al libertății, democrației și dreptului la autodeterminare se comportă cu România mai rău decât un vechil cu pălmașii de pe moșie. Se amestecă grosolan în politica noastră internă, susține experimente justițiariste care, în loc să ucidă corupția ucid economia românească și capitalul autohton, sfidează zi de zi voința populară prin scoaterea din joc a celor aleși democratic și înlocuirea lor cu mazete obediente.

Încrederea românilor în SUA s-a prăbușit în ultimii ani. Din cel mai filoamerican popor european la începutul secolului, devenim acum, împinși de evenimente și de o insuportabilă aroganță a respectivilor, tot mai americanofobi.

Nu mai târziu decât cu prilejul inaugurării oficiale a scutului antirachetă de la Deveselu, domnul ambasador Klemm și-a permis să folosească momentul  pentru un inadmisibil amestec în treburile interne ale României. S-a arătat dezamăgit de o hotărâre a BNR, a defilat braț la braț cu Valeriu Zgonea tocmai exclus din PSD, a criticat niște proiecte de lege aflate în dezbaterea parlamentului, a jignit o mare parte a clasei noastre politice, prin neinvitare la festivitățile de la Deveselu a unor demnitari cu merite decisive în buna finalizare a proiectului; una peste alta, și-a permis gesturi de guvernator discreționar într-o țară care, cel puțin oficial, nu face parte dintre cele 50 de state ce pun stele pe drapelul american.

Privind la aceste gesturi autoritariste, țintite parcă dinadins să vexeze importante majorități de populatie și rudimente de demnitate națională, acolo unde se mai găsesc, te întrebi cu îndreptățire: oare diplomații americanii iși ostilizează poporul român pentru că sunt incompetenți sau din calcule cinice?

Într-o remarcabilă analiză (http://adrianseverin.com/de-ce-nu-ne-lasa-americanii-sa-ii-iubim-2/),  un fost ministru de externe român lansează o teorie care mi se pare din ce în ce mai verosimilă:

Lucrurile apar ca È™i când diplomații americani urmăresc să trezească ostilitatea românilor cu tot dinadinsul. Oare de ce? Să fie oare vorba despre incompetență? Să îÈ™i bage cumva coada trădarea? Să existe pe undeva o “coloană a cincea”? Să avem oare de a face cu o prea mare încredere în propria capacitate de a ține situația sub control indiferent de împrejurari, cumulativ cu o supraevaluare a capacității românilor de a suporta orice umilire? Oricare dintre aceste explicații ar fi primită, dimensiunea, coerența È™i persistența fenomenului sunt prea mari pentru ca ea să fie suficientă. De aceea tind să le exclud pe toate. Trebuie să fie altceva.

 

Dacă procedăm la înlăturarea explicațiilor mai înainte amintite, întrebarea rămâne cu un singur răspuns: strategia oficială (dar nepublică) americană cere ca românii să nu îi mai iubească pe americani. Răspunsul naÈ™te însă o altă întrebare: de ce nu mai vor americanii ca românii să îi iubească? Cărui obiectiv strategic îi corespunde o asemenea dorință?

 

Ipoteza ce poate fi avansată este aceea că, urmând să abandoneze aliniamentul românesc, SUA gestioneză sentimentele românilor în aÈ™a fel încât retragerea lor din România să nu creeze probleme, fiind acceptată cu bucurie; dar mai ales ca acordul privind cedarea influenței asupra României către un alt jucător regional sau global să nu se lovească de obstacole psihopolitice locale. Ca orice ipoteză, nici aceasta nu este greÈ™ită; ea trebuie însă demonstrată“.

Desigur, ne lipsesc prea multe informații din zona obscură a diplomației de culise pentru a putea trage concluzii cu probabilitate mare de adevăr.  Suntem limitați la faptele publice, la ce ni se spune oficial și neoficial și la capacitatea noastră de a citi printre rânduri. Chiar și așa, însă, niște adevăruri sunt de necontestat:

  • scutul de la Deveselu îi apără mai mult pe alții decât pe noi. Comentatorul rus Konstantin Bogdanov scrie pe enta.ru că bazele antirachetă din Europa de Est “žvor deveni inevitabil ținte prioritare în eventualitatea unui război nuclear, posibil chiar ținte pentru lovituri preventive. Å¢ări precum România, care găzduiesc sistemul antirachetă american, ar putea deveni singurele victime, în timp ce Statele Unite s-ar reconcilia apoi cu Rusia “žpe ruinele fumegânde ale elementelor est-europene din scutul antirachetă”;
  • prin instalarea acestui scut, interesul SUA (de a ține conflictele majore cât mai departe de propriul teritoriu), este mult mai important decât interesul României (de a avea niște investiții americane pe teritoriul ei);
  • acest aranjament geopolitic, rezultat din mult lăudatul parteneriat strategic SUA ““ România, plasează România în prima linie a unei ipotetice confruntări NATO – Federația Rusă. Ceea ce presupune riscuri enorme pentru noi. Primim în schimb compensații pe măsură? Sau ne lăsăm manipulati de o propagandă a dulăilor pentru căței?

În relația actuală cu SUA ne comportăm, o spun răspicat, ca niște vasali slugarnici și imbecili. Incapabili să învățăm patriotismul, demnitatea națională, respectul de sine de la cei din jur. Ne lăsăm umiliți, sfidați, exploatați și indusi in eroare de un alde Klemm arogant și profund nerespectuos față de cei pe care poporul i-a delegat să-l reprezinte.

Dacă ne-ar cere cineva să numim, în spațiul european, o a doua țară preș, ca România, la picioarele și capriciile marii Americi, ne-ar fi imposibil.

Iată că avem și noi unicitatea noastră: voluptatea sinucigasa de a ne ploconi.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Severin,ambasadorul Klemm,americanofob,BNR,Churchill,coloana a 5-a,Federatia Rusa,filoamerican,Konstantin Bogdanov,NATO,parteneriat strategic,PSD,Roosevelt,scutul de la Deveselu,SUA,Valeriu ZgoneaDupă traumatizanta experiență comunistă, românii au privit SUA ca pe o garanție și un ideal. De ireversibilitate și de model socio-politic. Cu cât, prin tectonica geopolitică, plăcile intereselor american și român se apropiau mai mult, permițând 'intimități' militaro '“ economice altădată de neimaginat (aderarea României la NATO, parteneriatul strategic SUA...Blog politic si polemic