Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a redeşteptat nevoia de Andrei Pleşu.  De un anume Andrei Pleşu.

Nu pentru că numele lor au aceleaşi iniţiale ci pentru că, percepuţi oarecum la antipozi în epocă, mi-au furnizat argumente de echilibru în cascadoriile mele de supravieţuire onestă de dinainte de ’89.

De vreo doi ani incoace m-am înrolat voluntar, din exasperare,  într-un război cu incredibila renaştere a stafiei totalitarismului. De data asta un totalitarism modificat genetic, de esenţă priapică, impus de o mână de nesăţioşi violatori de constituţie, morală,  drepturi cetăţeneşti şi buget naţional.

În raniţa corespondentului de front care am devenit, am îngrămădit revolte, frustrări, scepticism, iar, ca muniţie, verbe contondente, sarcasme şi necruţare faţă de lubricii, în permanent şi declasant orgasm, ai violului naţional.

A fost şi este un vârtej, în care adesea l-am prins şi pe Andrei Pleşu, vârtej iscat de suflul şi balistica ripostelor mele la articole şi atitudini publice imorale, diversioniste, scandaloase, lansate de pe baricadele adverse.

Azi, după revelaţia de care am pomenit la început, simt că Andrei Pleşu a căzut, într-un fel, victimă colaterală a comentariilor mele aspre de până acum. El îmi apărea în vizorul armei nu din faţă, din orizontul cătării, de-acolo unde se coagula răul, ci din spate, din memoria mea afectivă, unde ar fi trebuit să fie un aliat, ca altădată, şi nu era.

Această explicaţie nu trebuie luată ca o formă de retractare a reproşurilor pe care i le-am adus în timp dlui. Pleşu ci doar ca o repoziţionare a mea faţă de acele reproşuri. Îndreptăţirea lor, cel puţin în CSJ-ul logicii mele, există.  Doar că  le-am prezentat ca venind de la un observator rece către un aservit cu intermitenţe. Acum rectific: ele vin de la un cetăţean, din nou încolţit de viaţă, ca înainte de ’89,  către un verificat, pe-atunci, depresurator de suflete.

Voi continua să fiu critic cu AP. Chiar în cele ce urmează. Dar pe alt ton şi cu alte sentimente, pentru că am nevoie de el “pe pământ nu în gând”, pentru că în agenda mea săptămânală zilele de marţi şi sâmbătă, când îi apar editorialele, tocmai au fost colorate cu roşul sărbătorii, pe termen nelimitat.

Un lucru pe care nu îl pricep la AP este cum îşi alege subiectele editorialelor.  Face mai întâi o degustare virtuală, un casting, cu mai multe subiecte defilând în ţinută de zi, de seară şi de budoar, până când simte o pişcătură metafizică şi atunci zice “ăsta”, sau cum? Că nu se atinge de tema Păunescu acum, când toate gloabele s-au apucat să tropăie în jurul ei, învăluind-o într-o pâclă irespirabilă, e de înţeles. Dar să dedici un articol întreg, intitulat, pe bună dreptate, “Nimic important” lui Lucian Mândruţă când, pe lista realităţilor ireale pe care le trăim, există cel puţin una de paroxistică umilire naţională pe care n-ai comentat-o, deşi mulţi o aşteptau de la tine, tâlhăria din Parlament cu Anastase şi Voinescu pe post de Bonnie and Clyde, este chiar perplexant.

Sau poate nu tocmai, dacă ne reamintim că domnul “Clyde” îşi continuă nestingherit evoluţiile literare în Dilema Veche, asimilându-i-se numărarea de fantome votante din Casa Poporului cu un gest de înaltă spiritualitate.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Dilema Veche,paunescuMoartea lui Adrian Păunescu mi-a redeşteptat nevoia de Andrei Pleşu.  De un anume Andrei Pleşu. Nu pentru că numele lor au aceleaşi iniţiale ci pentru că, percepuţi oarecum la antipozi în epocă, mi-au furnizat argumente de echilibru în cascadoriile mele de supravieţuire onestă de dinainte de ’89. De vreo doi ani...Blog politic si polemic