Contestatarilor mei
Stimaţi colegi de forum, Încep prin a vă preveni că nu veţi găsi in cele ce urmează nici jigniri, nici ironii muşcătoare, nici reproşuri. Sunteţi persoane care v-aţi consumat minute bune din timpul vostru liber pentru a-mi citi comentariile şi, în supliment, mi-aţi dedicat şi alte minute, bonus, pentru a mă interpela. Că aţi făcut-o criticându-mă, uneori chiar înjurându-mă, contează mai puţin. Pentru mine faptul că mi-aţi acordat atenţia voastră este mai mult decât măgulitor şi pentru asta, fără nicio ipocrizie, vă mulţumesc. (more…)
Dialogul cu sine al intelectualului
Intelectualii reprezintă o categorie socială extrem de controversată. Unul dintre elementele distinctive ale celor ce se pot numi astfel este că aceştia îşi găsesc mai mult timp decât ceilalţi să dialogheze cu sine. (more…)
Două vorbe despre colaborationism
Nicolae Manolescu, referindu-se la termenul “colaborationist”, afirmă: “Nu e deloc obligatoriu ca un cuvînt să păstreze sensul primar şi să trebuiască să considerăm o eroare abaterea de la acesta. Problema, în cazul de faţă, nu e lingvistică. Ţine, mai degrabă, de sociologia şi de istoria culturală”. (more…)
Cărtărescu şi complexele sale de epigon
(Comentariu postat la articolul din EVZ publicat de Mircea Cartarescu pe 19 nov. 2010 si intitulat "De partea intunecata a fortei", articol ce poate fi citit accesand linkul ) De când s-a împătimit de Băsescu, cel mai ilustru dintre cititorii săi, scriitorul Mircea Cărtărescu s-a transformat în pistolar cu cuvintele. Dar nu dintre aceia selectivi, acrobaţi şi epici din westernurile americane, chitind musca de pe borul lat al pălăriei rivalului şi apoi castrând-o cu o lovitură măiestrit învârtită de la şold. Nu. Domnul Cărtărescu a devenit şi este astăzi un servil pistolar năimit, identificabil doar prin numărul său de inventar, figurant cu vocaţie în plutoane de execuţie în masă. El nu face altceva decât să pastişeze modelul reducţionisto - binar folosit de seducătorul său, adică: sau mi-eşti prieten şi atunci eşti bun (“da, Oprea, cu tine vorbesc, te-am reevaluat”), sau mi-eşti duşman şi te-am ciuruit (“da, popor român, ce te…
Doamna Fati si cerneala sepiei
(Comentariu postat la articolul dnei. Sabina Fati publicat în RL din 11 nov. 2010 sub titlul “ Moratoriul Paunescu pentru Romania”, articol ce poate fi citit accesand linkul ) Cand Moratoriul pentru Romania propus de Presedinte redeschide scandalul Bonnie si Clyde in varianta romaneasca, adica Anastase si Voinescu numarand stafiile din Casa Poporului la vot, sare iute doamna Fati cu diversiunea Paunescu, precum sepia cu cerneala de camuflaj. Reamintesc respectuos ca in Romania nu se moare de foame si nu se va muri de frig la iarna pentru ce spune Ponta despre Paunescu ci pentru ce face regimul Basescu pentru a se mentine, impotriva vointei populare, la putere: imprumuturi sinucigase de la FMI, compromisuri antinationale cu UDMR, si o nesatioasa pofta de da drena totul, dar totul, in buzunarele clientelei portocalii, fara nici macar o masura economica onesta de redresare pe termen scurt. Cine nu vede aceasta evidenta si musca…
Nevoia de AP
Moartea lui Adrian Păunescu mi-a redeşteptat nevoia de Andrei Pleşu. De un anume Andrei Pleşu. Nu pentru că numele lor au aceleaşi iniţiale ci pentru că, percepuţi oarecum la antipozi în epocă, mi-au furnizat argumente de echilibru în cascadoriile mele de supravieţuire onestă de dinainte de ’89. De vreo doi ani incoace m-am înrolat voluntar, din exasperare, într-un război cu incredibila renaştere a stafiei totalitarismului. De data asta un totalitarism modificat genetic, de esenţă priapică, impus de o mână de nesăţioşi violatori de constituţie, morală, drepturi cetăţeneşti şi buget naţional. În raniţa corespondentului de front care am devenit, am îngrămădit revolte, frustrări, scepticism, iar, ca muniţie, verbe contondente, sarcasme şi necruţare faţă de lubricii, în permanent şi declasant orgasm, ai violului naţional. A fost şi este un vârtej, în care adesea l-am prins şi pe Andrei Pleşu, vârtej iscat de suflul şi balistica ripostelor mele la articole şi atitudini publice…
IN MEMORIAM – Adrian Paunescu
Vulnerabilitatea ca drog După revoluţie, AP s-a trezit bombardat cu note de plată morală pentru excesele poetului considerat de curte. Într-un celebru pamflet, Gabriel Liiceanu îl includea pe lista principalilor destinatari ai "Apelului către lichele". Vulnerabil la lapidări precum anterior la osanale, AP a căzut. Repetat. Niciodată însă în genunchi. Ridicările i-au fost lente şi incomplete. Povara recursului la trecut, activată de inamicii săi ori de câte ori încerca să cucereasca prezentul, părea implacabilă ca o fatalitate. Până când poetul a aflat că s-ar putea să moară curând. A scris, deprimat, un articol de om învins. Pe forumul acelui articol am postat un comentariu intitulat “Cotidianul ca muză” (vezi articolul pe blog) pe care îl încheiam astfel: “Rareori în viaţă ţi se oferă a doua şansă. Lupta cu prima dictatură se pare că ai pierdut-o. Reabilitează-te, nemureşte-te, căştigând-o pe aceasta, cu a doua dictatură.” Nu ştiu dacă mesajul meu…