Andrei Pleșu între Pantazi Ghica și Vladimir Tismăneanu
Anul trecut, de Craciun, Scriitorul Dorin Tudoran ne făcea cadou un memorabil text polemic. Era intitulat „Adjectivita epitetică” și îl viza, cu geniu pamfletar, pe neostoitul vânător de titluri și socluri necuvenite, Vladimir Tismăneanu (http://www.dorintudoran.com/adjectivita-epitetica/ ).
Articolul începea astfel: „Așa ar putea fi numită boala prin care propagandistul Vladimir Tismăneanu l-a sufocat pe cercetătorul cu același nume. Când este ocolit de idee, o înlocuiește cu adjective. Când verbul i-a intrat în moarte clinică, îl înlocuiește cu epitete”.
Cu mult înaintea lui Dorin Tudoran, un alt spirit vigilent la metehne stilistice, demascator al impostorilor cu vorba scrisă în limba română, Titu Maiorescu, îl ridiculiza pe „celebrul” Pantazi Ghica pentru beția sa de cuvinte și abundența de adjective menite a ascunde lipsa de fond.
„Dar pe dl Ghica nu-l supăr[…]nțelegerea. În fantezia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, și d-sa pescuiește când pe unul, când pe altul, și-l aruncă fără alegere în brațele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poți petrece timpul cu variații asupra aceleiași teme, cu combinări și permut[…]n marginea numărului de cuvinte date.”
Mi-am amintit de autorii citați mai sus cu reflecțiile lor, înrudite, citind ultimul editorial publicat de Andrei Pleșu în Adevărul de ieri (http://adevarul.ro/news/politica/baietii-veseli-1_561a9f3af5eaafab2c8c5d0e/index.html ) și gândindu-mă că, poate, articolul său e un gest parodic. Un mod acid, în stilul casei, de a peria de rugina manierismelor de doi bani, a adjectivelor și epitetelor aruncate de-a valma în frază, exprimările unor închipuiți. Se pare că m-am înșelat. Iată primele trei paragrafe:
„ Nu-mi plac solemnităţile obtuze, stilul ţeapăn, pompa „oficială”. Protocolul poate fi respectat şi fără poze ştaif, fără gesticulaţie teatrală, fără fizionomia împietrită a statuii. Umorul bine dozat e, în politică, dar şi în viaţa curentă, o virtute binevenită, cu incalculabile efecte terapeutice. Sunt gata să accept stilul „informal”, dialogul destins, firescul atitudinii şi al vorbirii.
Cu condiţia să nu devină strategie populistă, idee fixă, prost gust şi proastă creştere. Practica obsesivă a glumiţei, recursul infantil la băşcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor poate fi – mai ales în diplomaţie – inoportună, dizgraţioasă, riscantă. Nu te poţi mişca pe scena publică a lumii cum te mişti între mese, la o petrecere privată. Nu e recomandabil să n-ai, ca politician, alt program, decît să fii „simpatic”, „băiat de comitet”, clovn „de gaşcă.
La noi, […], poanta de cartier, pălăvrăgeala „hazoasă”, replica şmecheră sunt pe cît de inadecvate, pe atît de răspîndite. La diferite televiziuni, în discursuri parlamentare, în interviuri, politicienii noştri se întrec în mici ironii ţanţoşe, în fente de circ, în bufonerii de chermeză.”
Domnul Pleșu pare a fi descoperit că substantivele limbii române sunt sterpe, nu pot naște singure sensuri și efecte. Le însoțește, ca pe orbi, cu bastoane albe și câini dresați pentru trecerea străzii.
Să fie vorba, cum spune Dorin Tudoran, de o pană de idei, de verbe intrate în stop cardiac? Sau diagnosticul lui Titu Maiorescu se potrivește mai bine: fantezie învăpăiată, adjective pescuite la grămadă, dintr-un acvariu suprapopulat, și apoi combinate și permutate până la atingerea unui număr tocmit de cuvinte.
Oricum, efectul este unul straniu, mai ales din partea unui estet ca Andrei Pleșu. Ca și cum, într-un magazin de mirodenii, iei câte puțin din toate borcanele pentru a-ți condimenta, de-a valma, mâncarea de pe plită.
Prea mult, prea amețitor, prea nașpa!
Ca să nu mai vorbesc de originalitatea acordului gramatical din formularea „Practica obsesivă a glumiţei, recursul infantil la băşcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor poate fi – mai ales în diplomaţie – inoportună, dizgraţioasă, riscantă.” Sună de parcă ai spune: folosirea excesivă a adjectivelor, abuzul de epitete și consumul de alcool metilic poate fi dăunător autorului.
Cât despre „celebrul” Pantazi Ghica, și el, la vremea lui, era un soi de Andrei Pleșu de azi. Scriitor la modă, prolific, critic literar, prezent în lumea bună a epocii, secretar al lui Nicolae Bălcescu, „șef de divizie” în Ministerul de Externe, ctitor de ziare și reviste, editorialist la numeroase gazete, considerat de contemporani un intelectual fin, cu o cultură vastă. Ce mai reține despre el, azi, memoria colectivă? Spusele lui Titu Maiorescu și… cam atât.
Domnul Pleșu, sunt convins, va avea o postumitate mai vizibilă decât Pantazi Ghica. Tocmai de aceea ar trebui să fie extrem de vigilent cu amănuntele legate de luminozitatea acesteia. O relaxare literară prematură, refugierea în comodități discutabile (sociale, politice, ideologice), concesii făcute cantității în detrimentul calității, iată tot atâtea amenințări de umbrire.
Iar cea mai mare amenințare dintre toate este împăcarea cu sinele imperfect. Dacă ajungi să-ți spui „Gata, bătrâne, am făcut și lucruri bune, am mai și feștelit-o, dar acum e timpul reconcilierii. Nu te mai critic, nu mă mai pune in situatii jenante, ce-a fost a fost, pledăm „nevinovat” în fața eternității și redevenim unul, ca la început!”, ești pierdut!
Sinele imperfect nu trebuie lăsat, nicio clipă, să aibă sentimentul îndreptățirii necenzurate. Altfel devenim niște morți în viață.
Comentarii prin Facebook:
Serenissime, zeii au cazut de acord ca e cazul sa inviez. Revin deci la luminatia ta pe blog un pic socat: am crezut ca era vorba de Vladimir Ghica si Pantazi Tismaneanu! Din lumea de dincolo, Andy Plesu mi s-a parut un tip bine instruit si cu experienta in desuurile ingeresti.
A făcut Plesu zilele astea (încă) una lată, rămasă nesancționată de publicul obedient (și cam atît) din tribunele părăginite ale Dilemei Vechi. Una la comandă. Bag mîna în foc că a fost o comandă de foarte sus (și de afară) pentru că știu sigur că omul e bine “conectat” încă din junețe. Că nu întîmplător nu se făcea nici un guvern fără el într-o vreme. Așa că am înțeles rapid rostul scrierii vizibil propagandistice “Scenografii şi regizorii lui Dumnezeu”, aparut in Dilema veche, nr. 608, 8-14 octombrie 2015.
Am căutat pe internet “Russian Silence” (S.Mikhalkov, R.Nosikov), ca să înțeleg despre ce scrie Pleșu, și am găsit-o chiar și pe https://youtu.be/dZ15dZ-80so, cu Mihalkov cu tot. Rusă nu știu, dar există o subtitrare în engleză (click pe CC). Comparați textul lui Nosikov, tradus de Pleșu în română (mare atenție la părțile lăsate pe dinafară și marcate cu “(…)”, DAR ESENȚIALE PENTRU ÎNȚELEGEREA SENSULUI ADEVĂRAT al vorbelor lui Mihalkov/Nosikov), cu cel in engleza de pe youtube! Încercarea de manipulare a lui Pleșu prin răsucirea sensului poemului (sau ce-o fi textul acela) cu 180 de grade e descalificantă.
Avem aici și un detaliu important: Pleșu pretinde că textul “a fost citit dinaintea camerelor de televiziune ruseşti anul acesta, de însuşi Nikita Mihalkov, marele cineast pe care tot mapamondul îl admiră”, dar vad că clipul de pe youtube a fost publicat pe 30 mai 2014. Dacă ascultați sau citiți textul, veți vedea că una e să pretinzi/sugerezi/insinuezi că acel poem a fost scris/citit în contextul politic din mai 2014 și cu totul alta după intervenția militară a rușilor în Siria, pornita in 30 septembrie 2015.
Mie mi-e clar că lui Pleșu i s-a încredințat misiunea de a-l ataca pe Mihalkov pentru că tipul e, totuși, mult prea mare pentru un jurnalist ofițer acoperit de doi lei de la Adevărul.
Citind înfierarea lui Pleșu, gîndul m-a dus imediat la sarcina de partid pe care a primit-o ”Academician Zaharia Stancu” în 1958, aceea de a-l călca în picioare pe recentul înnobelat (spre disperarea propagandei sovietice) Pasternak și la titlul compunerii sale: „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-17006617-zaharia-stancu-duplicitarul-perfect.htm
Pleșu nu avea cum să pretindă că nu a auzit de Mihalkov, așa că insinuează că tipul a înnebunit.
Interesant. Ar fi, cred, util, sa postezi acest comentariu si la articolul din Cotidianul. Ar fi mai vizibil.
Dap, ma cam depasesc si comentariul dvs si filmele lui Mihalkov (eu m-am oprit la Tarkovski)…am citit insa articolul impostorului Plesu, pe care il gasesc f.accesibil (dovada ca nu este elevat in adevaratul sens al cuvantului…e simplist in idei, doar exprimarea e ceva mai elaborata)…ce mi s-a parut interesant este ca ATACA ceva ce NU CITEAZA in original…considera axiomatic ;Putin e rau; cei care il agreeaza sunt la fel, chiar daca sunt oameni de varf in domeniile lor, chiar daca sunt artisti sensibili si cu mare deschidere intelectuala.
Inca o defectiune logica grava este ideea centrala : a il invoca pe Dumnezeu in apararea propriei cauze este daunator si o fac numai extremistii (tip islamist sau…ortodox).
Defectiunea (pe care nu i-am postat-o pe blog, ar fi insemnat sa ma loghez la negriciosul cu burta mare) este ca insesi notiunea de Dumnezeu a aparut la vechii iudei ,ca zeitate de nisa, (pana atunci diversii zei…coabitau) , UNICA si dedicata, tinand partea poporului ales impotriva dusmanilor acestuia.. Si azi, neoprotestantii (cred ca majoritari in USA) se considera crestini doar daca stabilesc, INDIVIDUAL, o relatie personala cu Dumnezeu. Prietenii nostri maghiariau o vorba ” magyar Istenem”. Romanii, mai pe dupa colt, isi numesc tara, ” Gradina Maicii Domnului”, cumva tot pe acolo.Adica fiecare cu a mamicutei dumisale. Nu sunt mai rai rusii decat piramidalii cu deviza “In God we trust”.
FORZA BĂSE ! FORZA BĂSE ! FORZA BĂSE ! FORZA BĂSE ! FORZA BĂSE ! FORZA BĂSE !
…de ce ? Nu poti defeca ?
Da si ?
adica dincolo de infractziune de stil ce aduce nou acest articol fatza de cele precedentele tale ziceri despre “telectualul lui Basescu” ?
nimic … aaaaaa bine si asa
intr-o mare de articole a scris si plesu unu cu o inflatzie de adjective
faptul ca rahatul mestecat si regurgitat de respectivul n-a ma fost ambalat in aceiasi tzipla sclipicioasa a sitilului sau “impecabil” ….
da si ?
asta sa fie singurul sau pacat si din nefericire nu e.
Un text pe cinste! Felicitări!
Minima moralia, maxima oralia; un caracter mic cu gura mare, asta este acest tartarin moralist al patriei. Ca si Cioran, dar numai dintr-un singur punct de vedere, Plesu este prizonierul unei singure teme: proasta alcatuire a celorlati . In special romanii. asta si explica atemporalitatea articolelor sale. Un articol din anii 90 el la fel de ”valid” astazi , cum cel de astazi e la fel de valabil maine, ieri, intotdeauna. Plesu greseste enorm tocmai fiindca este prevuizibil,plic-ti-cos pana la satietate. Nu-l mai pot digera in nicio reteta de tip cultural, imi creaza ”decat” indigestie…Conte, vad ca dispui inca de un stomac lierar extrem de robust, daca te incapatanezi sa ingurgitezi texte atat de nesanatoase!