Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Într-un editorial siropos, scris după reţeta compoturilor uşoare,  Mircea Cărtărescu mai face o dată ce ştie el mai bine, se autocompătimeşte. Lumea levitează pe orbite suprapuse în jurul său, înlăcrimată, încercănată, adulatoare, implorându-i reîntoarcerea în jurnalistica politică iar el, ca un soare răcit de o mâhnire existenţială, explică acestei lumi de ce nu-l merită.

Întâi atracţia gravitaţională, ca de astru tutelar:

“Sunt întrebat din ce în ce mai des, de cunoştinţe, prieteni, rude şi oameni care mă opresc pur şi simplu pe stradă de ce nu mai scriu articole pe teme politice. “Vă citeam săptămână de săptămână”, îmi spun ei, “mă bucuram că există cineva care gândeşte ca mine, cineva în care puteam avea încredere. Dacă dumneavoastră şi alţii ca dumneavoastră tăceţi, presa se va umple de toţi derbedeii. Aveţi o datorie faţă de noi toţi, nu trebuie să ne lăsaţi aşa, mai ales în situaţii ca asta de acum.”

Apoi răspunsul. Explicaţia unui martir ce a fost amăgit spre o destinaţie – capcană:

 

“Nu am simpatii nici de dreapta, nici de stânga. N-am nici un fel de fanatisme. Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească. Nu suport să-l văd falsificat şi distorsionat”… Am aflat însă repede că România nu e o ţară a polemicii şi că jocurile de putere din sfera politică nu au aici nici o legătură cu binele şi adevărul. Am simţit, ani întregi, pe propria mea piele, nu răspunsurile dure la care mă aşteptam şi pe care îmi propusesem să le înfrunt curajos, ci represaliile unor oameni care nu respectă codurile onoarei şi civilizaţiei… Am fost adânc rănit de colegii mei, scriitori şi artişti care au făcut acelaşi lucru cu ceilalţi din fanatism politic şi din gelozie literară… Am văzut până la fund oroarea şi bestialitatea unei lumi din care n-am ştiut să plec la timp”.

Nu vi se pare că asistăm la parafrazarea, cu o “modestie” tulburătoare, a dezamăgirii unui alt astru, mai puţin important, e drept, exprimată după cum urmează?

“Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece”.

Nici în telenovelele indiene apele nu apar atât de net separate, binele nu este atât de bine şi răul atât de rău, ca în această compunere cărtăresciană. Până şi acolo albul mai are fine inserţii marmoreene iar negrul palori translucide.

 

Cum să-ţi închipui că te pot gelozi literar colegii tăi scriitori şi artişti când tu produci astfel de kitschuri melodramatice, cu tine pe un cal alb, încolţit de balaurii negri ai ororii şi bestialităţii?

 

De câtă suficienţă şi drojdie de bere să fie nevoie pentru a te preamări mai ceva decât ar putea-o face o lentilă de telescop? Auzi: “Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească. Nu suport să-l văd falsificat şi distorsionat”. Chiar să nu mai existe simţul măsurii? Ori simţul ridicolului? Cum să scrii aşa ceva, mai ales când eşti Mircea Cărtărescu, umanistul ce nu cunoştea persecuţiile regimului comunist pentru că nu asculta Europa Liberă?

 

Mie mi se pare că domnul Cărtărescu, prin acest articol, ne pretinde prosternare. Pentru că fără domnia sa “presa se va umple de toţi derbedeii”, pentru că este un apostol al adevărului, adânc rănit de orori şi bestialitate, pentru că, încă, ne face marea onoare de a se jertfi pentru noi, implicându-se în lumea românească.

 

Nu cred însă că e cazul de prosternare ci de consternare. Să fii perceput, cu dovezi obiective,  ca unul dintre “intelectualii lui Băsescu” şi să pretinzi, în acelaşi timp, că iubeşti adevărul şi nu suporţi să-l vezi falsificat şi distorsionat, este o atitudine ce descumpăneşte chiar şi pe cei mai naivi (dar cu capul la ei) români.

 

Mircea Cărtărescu ar trebui să renunţe la infatuarea de a se crede victima unui complot la scară naţională şi să se întrebe dacă nu cumva tot ceea ce i se întâmplă rău nu are cumva o explicaţie mult mai simplă: blestemul unei alegeri greşite.

Contele de Saint GermainEditorialeEuropa Libera,EVZ,intelectualii lui Basescu,Mircea Cartarescu,telenovelaÎntr-un editorial siropos, scris după reţeta compoturilor uşoare,  Mircea Cărtărescu mai face o dată ce ştie el mai bine, se autocompătimeşte. Lumea levitează pe orbite suprapuse în jurul său, înlăcrimată, încercănată, adulatoare, implorându-i reîntoarcerea în jurnalistica politică iar el, ca un soare răcit de o mâhnire existenţială, explică acestei...Blog politic si polemic