Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Într-un editorial siropos, scris după rețeta compoturilor ușoare,  Mircea Cărtărescu mai face o dată ce știe el mai bine, se autocompătimește. Lumea levitează pe orbite suprapuse în jurul său, înlăcrimată, încercănată, adulatoare, implorându-i reîntoarcerea în jurnalistica politică iar el, ca un soare răcit de o mâhnire existențială, explică acestei lumi de ce nu-l merită.

Întâi atracția gravitațională, ca de astru tutelar:

„Sunt întrebat din ce în ce mai des, de cunoștințe, prieteni, rude și oameni care mă opresc pur și simplu pe stradă de ce nu mai scriu articole pe teme politice. „Vă citeam săptămână de săptămână”, îmi spun ei, „mă bucuram că există cineva care gândește ca mine, cineva în care puteam avea încredere. Dacă dumneavoastră și alții ca dumneavoastră tăceți, presa se va umple de toți derbedeii. Aveți o datorie față de noi toți, nu trebuie să ne lăsați așa, mai ales în situații ca asta de acum.”

Apoi răspunsul. Explicația unui martir ce a fost amăgit spre o destinație – capcană:

 

„Nu am simpatii nici de dreapta, nici de stânga. N-am nici un fel de fanatisme. Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească. Nu suport să-l văd falsificat și distorsionat””¦ Am aflat însă repede că România nu e o țară a polemicii și că jocurile de putere din sfera politică nu au aici nici o legătură cu binele și adevărul. Am simțit, ani întregi, pe propria mea piele, nu răspunsurile dure la care mă așteptam și pe care îmi propusesem să le înfrunt curajos, ci represaliile unor oameni care nu respectă codurile onoarei și civilizației”¦ Am fost adânc rănit de colegii mei, scriitori și artiști care au făcut același lucru cu ceilalți din fanatism politic și din gelozie literar㔦 Am văzut până la fund oroarea și bestialitatea unei lumi din care n-am știut să plec la timp”.

Nu vi se pare că asistăm la parafrazarea, cu o „modestie” tulburătoare, a dezamăgirii unui alt astru, mai puțin important, e drept, exprimată după cum urmează?

„Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece”.

Nici în telenovelele indiene apele nu apar atât de net separate, binele nu este atât de bine și răul atât de rău, ca în această compunere cărtăresciană. Până și acolo albul mai are fine inserții marmoreene iar negrul palori translucide.

 

Cum să-ți închipui că te pot gelozi literar colegii tăi scriitori și artiști când tu produci astfel de kitschuri melodramatice, cu tine pe un cal alb, încolțit de balaurii negri ai ororii și bestialității?

 

De câtă suficiență și drojdie de bere să fie nevoie pentru a te preamări mai ceva decât ar putea-o face o lentilă de telescop? Auzi: „Iubesc adevărul, este motivul pentru care m-am implicat în lumea românească. Nu suport să-l văd falsificat și distorsionat”. Chiar să nu mai existe simțul măsurii? Ori simțul ridicolului? Cum să scrii așa ceva, mai ales când ești Mircea Cărtărescu, umanistul ce nu cunoștea persecuțiile regimului comunist pentru că nu asculta Europa Liberă?

 

Mie mi se pare că domnul Cărtărescu, prin acest articol, ne pretinde prosternare. Pentru că fără domnia sa „presa se va umple de toți derbedeii”, pentru că este un apostol al adevărului, adânc rănit de orori și bestialitate, pentru că, încă, ne face marea onoare de a se jertfi pentru noi, implicându-se în lumea românească.

 

Nu cred însă că e cazul de prosternare ci de consternare. Să fii perceput, cu dovezi obiective,  ca unul dintre „intelectualii lui Băsescu” și să pretinzi, în același timp, că iubești adevărul și nu suporți să-l vezi falsificat și distorsionat, este o atitudine ce descumpănește chiar și pe cei mai naivi (dar cu capul la ei) români.

 

Mircea Cărtărescu ar trebui să renunțe la infatuarea de a se crede victima unui complot la scară națională și să se întrebe dacă nu cumva tot ceea ce i se întâmplă rău nu are cumva o explicație mult mai simplă: blestemul unei alegeri greșite.

Contele de Saint GermainEditorialeEuropa Libera,EVZ,intelectualii lui Basescu,Mircea Cartarescu,telenovelaÎntr-un editorial siropos, scris după rețeta compoturilor ușoare,  Mircea Cărtărescu mai face o dată ce știe el mai bine, se autocompătimește. Lumea levitează pe orbite suprapuse în jurul său, înlăcrimată, încercănată, adulatoare, implorându-i reîntoarcerea în jurnalistica politică iar el, ca un soare răcit de o mâhnire existențială, explică acestei...Blog politic si polemic