Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 2]

I-a dat Dumnezeu un har: uşurinţa de a folosi, cu farmec, vorbele. Iar el, perfid, s-a prefăcut a înţelege harul pe dos: să folosească vorbele la farmece. Farmece ca să-i aducă negreşit reuşită individuală lui, propriul şi unicul său idol, chiar dacă descântecele folosite presupuneau blat cu diavolul, chiar dacă parandărătul pentru succesul vrăjitoriei însemna scopirea adevărului, puirea minciunii.
A bătut palma din prima, imediat ce a simţit răcoare la şale.
Cum l-a exilat securitatea comunistă puţin la ţară, să experimenteze voluptăţi păşuniste, cum a compus scurt, “Tovarăşului”, epistole autocritice, cu tremolouri de of şi jale, punându-şi adjectivele capră şi verbele la lins sfinctere de partid şi de stat.
Cum l-a încoţopenit noua securitate postrevoluţionară în jilţ de consilier la preşedintele cu şuviţă, cum şi-a mobilizat resursele encomiastice pe la Dilema Veche, pe la Adevărul, pe unde mai putea ciupi onorarii grase pentru editoriale slabe, şi s-a pus pe adrianpăunescizat.
Când fariseul de la Cotroceni a prezentat în Parlament, pe un libret ştiinţifico – fantastic de  Vladimir Tismăneanu, opereta de doi bani intitulată condamnarea comunismului, buzele pravoslavnice şi veşnic umede ale domnului Pleşu nu mai pridideau de pupici virtuali la moaştele sfântului (încă în viaţă)  Traian. Era semnul recunoştinţei pentru o nesperată şansă de a-şi salva sufletul.
Dacă până atunci trebuise, cu meşteşugul vorbelor încă ascultătoare, să prezinte un demon drept înger, sfidând evidenţe şi încercând să-şi convingă cititorii cu trucuri de magie neagră că bişniţar de blugi şi alcool înseamnă om de mare caracter iar reprezentant la Anvers înseamnă recunoaştere de competenţă şi nicidecum labă de securitate, acum, iată, primise argumentul izbăvitor: îl iubea şi îl cânta pe Băsescu pentru că acesta (şi doar acesta) avusese tăria să condamne comunismul.
Din momentul acelei mascarade, Andrei Pleşu s-a simţit acoperit, fără vreo cât de palidă mustrare de conştiinţă, să ne vândă neîncetat, cu frazele slujindu-l ca nişte câini în călduri, un preşedinte  kitsch drept un preşedinte autentic. Orice-i spuneai, orice-i demonstrai, îţi întorcea o singură replică: “ TB este singurul care a condamnat comunismul. Chiar şi numai pentru asta ar trebui să-i fim recunoscători…”.   Când te prefaci că vinzi dolari iar în fişic pui doar monedă calpă, asta, în argou de traficanţi de valută, se numeşte şmen. De aceea spun: cu discursul său politic din ultimii ani Andrei Pleşu îşi binemerită apelativul de “şmenar cu vorba”.
Astăzi, printr-un articol publicat în ziarul Adevărul şi intitulat “Reacţii la Alexandru Vişinescu”, Andrei Pleşu se umple de … ridicol de parcă ar fi ţopăit pe capacul haznalei până când acesta s-a rupt sub el.
După o introducere – alibi, cu blajine şi precaute evocări globalizante ale infernului comunist, ne este prezentat şi “bietul bătrânel” Vişinescu, ca parte a unui masiv grup de figuranţi de aceeaşi teapă. Domnul Pleşu profită de ocazie să ne bată obrazul: “Aflăm – ca şi cum n-am fi ştiut – că mai sunt şi alţii, nu puţini, asemenea lui Vişinescu: liberi, fără regrete, dacă nu chiar mulţumiţi de ”cariera” lor”.
Adică, să fie clar: dacă unul ca el, AP, aparatcik de când au bătut clopotele revoluţiei din ’89, ştie că ţara colcăie de vişineşti liberi, cu pensii de generali de armată, noi n-avem nicio scuză şi niciun drept să pretindem că abia acum am aflat.
Această punere la punct trebuia făcută pentru a nu avea tupeul, mai pe urmă, să-l tragem la răspundere pe domnul Pleşu că, de pildă, s-a acomodat cu această realitate, că nu a făcut nimic s-o schimbe. “Dar voi aţi făcut ceva”?  ar fi contrarăspunsul la reproşul formulat.
Dar nu din dimensiunea răului devoalat de fraza citată vine perplexitatea domnului Pleşu ci, cum singur recunoaşte, din faptul că “Vişinescu a devenit, prompt, o sculă electorală”.
Ficaţii lui Andrei Pleşu se inflamează brusc la un titlu de articol: “Vişinescu şi Băsescu”. Blasfemie! Cum poate fi făcută o astfel de paralelă? Când Băsescu e singurul care a condamnat comunismul?
Tocmai aici apar penibilul şi ridicolul fără margini din răbufnirea lui AP. Sigur,  pe aceşti nemernici comunişti i-a protejat şi Ion Iliescu, şi (poate) Emil Constantinescu. Dar nici unul dintre aceşti preşedinţi ai României nu a mers cu ipocrizia atât de departe ca Traian Băsescu adică, pe de o parte să condamne comunismul iar pe de altă parte să nu condamne niciun exponent marcant al acestui regim criminal.
De fapt Andrei Pleşu îşi asumă să fie atât de ridicol, mutând accentul reprobaţiunii de pe Vişinescu şi cei care îl protejează pe Antena 3 care a declanşat o campanie anti-torţionari, deoarece simte că eşafodajul pe care şi-a construit în ultimii ani întreaga retorică probăsistă – condamnarea comunismului – se prăbuşeşte ca o improvizaţie de mucava ce-a fost.
Dar apogeul penibilului acestui domn cu ifose, care îşi supralicitează  darul de a “face” naivii din vorbe, este atins în finalul articolului de azi în care îşi dă arama de mercenar pe faţă recunoscând în ce fel (mai subtil, deh, ca un adevărat şmenar cu vorba ce este) şi-ar fi apărat el şeful. Grandioasă gogomănie!!!
Concluzia cu care rămânem din articolul lui Andrei Pleşu de azi (în afară de aceea că timpul e nemilos chiar şi cu judecata unor oameni consideraţi odată doxaţi) este că ziariştii de la Antena 3, pentru a sluji o cauză dreaptă, sunt gata să sacrifice chiar şi interesele, personale şi de moment, ale odiosului lor mogul.
Tare îi mai arde pe dinăuntru Antena 3 pe unii de îi provoacă la atât de spectaculoase neghiobii.
La mai mare!!!

Contele de Saint GermainEditorialeAlexandru Visinevschi,andrei plesu,Antena 3,Dilema Veche,Emil Constantinescu,Ion Iliescu,Vladimir TismaneanuI-a dat Dumnezeu un har: uşurinţa de a folosi, cu farmec, vorbele. Iar el, perfid, s-a prefăcut a înţelege harul pe dos: să folosească vorbele la farmece. Farmece ca să-i aducă negreşit reuşită individuală lui, propriul şi unicul său idol, chiar dacă descântecele folosite presupuneau blat cu diavolul, chiar...Blog politic si polemic