Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

„Ai face bine să asculți. Nu mă dezamăgi!”
Asemenea vorbe blajine, în gura unui Corleone, sunt echivalentul amenințării cu moartea.

Marele gangster karmic nu vorbește precum mica brută interlopă. El nu răcnește, congestionat, „Execuți sau îți iau gâtu”™!”. Altitudinea gomei sale nu-i permite exteriorizări joase. Sentințele lui șoptite, mîngâietoare, însoțite de un zâmbet rău-prevestitor reclamă tăcere perfectă și ascultare încremenită. Doar astfel înfioară, împlântă până în plăsele pumnalul de ghiață al implacabilului.
Metoda este regăsită în stilul de a polemiza al unor intelectuali trufași de la noi. Aceștia cred că dacă își camuflează dinții viperini în formulări plușate, răul produs celui mușcat nu li se va putea imputa și nu va fi judecat la paritate cu așa-zisele grosolănii ce li se transmit în replică.
Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu s-au năpustit, bunăoară, asupra lui Radu Beligan. Concertat, elaborat, doct, laș. Asigurându-se că vezicile cu venin le sunt pline, ca efectul să nu irosească nimic din răul maxim. L-au așteptat pe nonagenar la cotitură, unul de-o parte, în scorbura putrefactă de la Adevărul, celălalt vizavi, în bălăriile t(izmenite) de la Revista 22. L-au atacat aproape simultan și încrucișat, cu cele mai grețos – parfumate sudalme. Dar nu rostite pe fluierul de la capătul mațului, cum ar sta bine unor asemenea vântoase ci ascunse în reverențioase centuri de dinamită, mai șic pentru niște fundamentaliști cu tichie de moraliști eterici cum sunt cei doi.
Cine va avea stoicismul să citească (recitească) dezmățul de baroc la care s-au simțit obligați să recurgă siamezii României întru atacuri – nebărbate, pentru a-și camufla spumele și odorile resentimentare, va rămâne îngretoșat de zoaiele nădușelii de fariseu lăsate în urmă.
Gabriel Liiceanu are puseuri de combativitate doar in fața unor adversari fără punch, ce nu-i crează nevoia de pamperși. Cum ar fi Radu Beligan. Altfel, sensibil ca o mimoză când e vorba de prețiosul său lut, riscă pete umede pe spilhozen numai la ideea că ar putea fi scărmănat, fără alifie, de vreo brută lipsită de evlavie. Când a fost să-și apere onoarea în fața lui Dinu Patriciu, care i-a zdrențuit obrazul împroșcându-i în față, documentat și fara menajamente, adevăruri îngrozitoare, a tăcut mâlc, scufundat în cea mai gasteropodică lașitate. La fel și când regalistul din el ar fi trebuit să explodeze de indignare la acuzația de trădare pe care Traian Băsescu i-a adus-o regelui Mihai: s-a remarcat printr-o muțenie vegetală, spre minerală. În loc de copac al vieții, cum îl recomandau scrierile tinereții, se dovedește acum o buturugă scorțoasă, fără sevă și aura binefăcătoare a coroanei. Năpădit de bălăriile fricii și de frondele maimuțărești și lipsite de risc ale maidanezului de după gard, Gabriel Liiceanu dă dovada maximei sale cutezanțe împroșcându-l pe Radu Beligan , exact pe galoși, cu reproșuri pe care și le-ar putea face mai degrabă sieși, în oglindă. Pentru că, mă întreb, la cine s-ar gândi mai întâi majoritatea cititorilor auzind sintagma ” Mercenarii conștiinței”? La Beligan sau la Liiceanu?
Andrei Pleșu reacționează mai aprig la călcatul pe bătături. Combativ înaintea siestei, cu o fire țanțoșă, și-a construit în timp o întregă stilistică a eschivei și atacului care să-l protejeze de lupta corp la corp dar, totodată, să-l împace cu patosul orgoliului său greu de păcălit cu surogate de bărbăție.
A sărit să-l apere pe Regele Mihai de blasfemia prezidențială, a scos (e drept, cu noduri și barbiturice stilistice) o replică onorabilă la înțepăturile și amenințările proferate de Traian Băsescu la adresa sa, i-a răspuns cu un zâmbet oblic Hertei Muller, l-a contrat și pe Dinu Patriciu cu glumițe în dublă cheie. Și atunci ce este în neregulă cu procedeele sale polemice?
În primul rând ipocrizia. Degeaba pozezi cititorilor în scrimeur cu replica fină dacă intenția ta este să-ți rănești brutal adversarul. „Voiati, ca si acum, sa fiti mai curind pe scena stabilor, decit pe aceea a colegilor dvs.” îi spune, aparent cu condescendență, cu o politețe, nu?, fără fisură, Andrei Pleșu lui Radu Beligan. „Ce om manierat, stilat, ce gentlemen” – s-or grăbi să suspine fragile amatoare de telenovele citind „inofensivele” fâlfâiri de evantai ale eseistului. În realitate, acest „alt fel” de a-i spune cuiva că este oportunist, carierist, trădător, trucul de a utiliza manșete de dantelă pentru a escamota un pumnal otrăvit în mânecă, mi se pare mult mai mârșav decâț jignirea fără ocolișuri practicată de nerafinați.
Andrei Pleșu încearcă să tragă profit de pe urma acestei ipocrizii stilistice nu doar pentru a-și molesta mai temeinic adversarii ci și pentru a-și crea subterfugii defensive. Oferindu-ne textele sale drept model polemic elevat, osândește orice replici care nu-i sunt pe plac la blamul cuvenit grosolăniei, abjecției, prostiei agresive. Ceea ce-i dă pretextul de a cenzura, conform propriilor umori, comentariile cititorilor la articolele sale din Adevărul, Dilema Veche etc.
În al doilea rând, ceea ce este supărător la răspunsurile polemice ale lui Andrei Pleșu sunt parti pris-urile neasumate.
Se precipită să-l încondeieze într-un vast articol pe Radu Beligan drept un jalnic propagandist (pentru că îl susține pe Victor Ponta la președinție), dar pe encomiastul Gabriel Liiceanu care doar că nu sărută unghiile nicotinizate ale președintelui în funcție (nu ale unui candidat oarecare din pluton) la o ceremonie de decorare, nu-l învrednicește nici măcar cu o ochiadă colocvială pentru metamorfoza sa în preș roșu.
Și apropos de roșu. În vreme ce Traian Băsescu stă instalat confortabil în preferințele lui Andrei Pleșu pentru meritul de a fi condamnat comunismul (halal argument la cât de sincer și credibil a fost respectivul gest al tandemului Băsescu – Tismăneanu) doamna Doina Cornea, un adevărat și emblematic luptător anticomunist, e luată în balon de moralist pentru că și-a permis să laude protestul lui Adrian Sobaru din Parlamentul României. Cu ipocrizia despre care tocmai am vorbit, domnul Pleșu începe prin a ne declara prețuirea și bunele sale intenții față de doamna Cornea. În vreme ce, de fapt, secretă veninos: „renunț să fac observații meschine despre proprietatea unora din termenii scrisorii (protest „žtranspersonal” ș.a)”. Cum renunță să facă observații meschine e limpede: nici nu termină bine fraza și observațiile meschine sunt servite pe tavă. Doamna Cornea nu cunoaște proprietatea termenilor. Tocmai dânsa, un filolog. Gentil, nu?
Metoda discreditării condescendente practicată de Andrei Pleșu este evidentă și în ultimău său articol din Dilema Veche intitulat ” Ingineri, arhitecți, dileme”. Răspunzând unei scrisori critice a profesorului Mihail Caffe legată de arhitectură, arhitecti și ingineri, domnul Pleșu își începe replica „la obiect” astfel:
„Stimate domnule profesor,
1. E păcat să încercați camuflarea unei erori semantice comune („žfortuit” cu sens de „žforțat”), pretinzînd că am putea admite sensul „žlimitat arbitrar”. Nu e de nivelul dvs..”
Recunoașteți trucul? Plasarea de la început a preopinentului într-o poziție de inferioritate, exploatând o posibilă eroare semantică (care nu are nicio legătură cu fondul discuției și care nici măcar nu este a sa ci a unui terț) și transformând-o în separator de ape. Când Pleșu a conchis „Nu e de nivelul dvs.” deja a părăsit fotoliul de interlocutor egal mutându-se, arogant, la catedră. Celelalte răspunsuri (care cu adevărat ar fi trebuit să conteze) aproape că nici nu mai aparțin luptei de idei ci unui monolog despre certitudini.
Acest „Nu e de nivelul dvs.” conține, pentru mine, toată oroarea mafiotică a lui „Nu mă dezamăgi” de la începutul acestui articol. Doar că, prin consecințele sugerate, pare a fi mult mai greu de sentențiozitate. Căci interpretarea corectă s-ar transforma în acest caz din „Nu mă dezamăgi” în „M-ai dezamăgit”. Sau, în traducere de clan, „Ești mort”!

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Corleone,Dilema Veche,Dinu Patriciu,Doina Cornea,Gabriel Liiceanu,Herta Muller,Mihail Caffe,Radu Beligan,regele Mihai,revista 22,Vladimir Tismaneanu'Ai face bine să asculți. Nu mă dezamăgi!' Asemenea vorbe blajine, în gura unui Corleone, sunt echivalentul amenințării cu moartea. Marele gangster karmic nu vorbește precum mica brută interlopă. El nu răcnește, congestionat, 'Execuți sau îți iau gâtu'™!'. Altitudinea gomei sale nu-i permite exteriorizări joase. Sentințele lui șoptite, mîngâietoare, însoțite...Blog politic si polemic