Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Presa din România are la această oră doi comentatori politici dominanţi şi credibili: Emil Hurezeanu şi Cornel Nistorescu. Primul mai mlădios şi analitic, cu recurs frecvent la istorie şi modele, interpretând prezentul ca o consecinţă, cel de-al doilea mai direct şi factual, dând prezentului semnificaţie de premisă şi încercând să citească viitorul într-un mod determinist.
Alţi doi comentatori politici, cu notorietate poate chiar mai mare decât a celor deja pomeniţi, completează topul jurnaliştilor dominanţi ai momentului: Ion Cristoiu si Cristian Tudor Popescu. Ambii au o natură histrionică, tabloidală, punând accentul în comentariile lor pe surprinderea cu orice preţ a cititorului, chiar pe şocarea lui prin ştiri sau formulări mai degrabă beletristice decât jurnalistice (“găina care naşte pui vii”, “guzganul rozaliu”). Această predispoziţie spre diferenţiere, dorinţa lor de a spune “altfel” decât ceilalţi chiar şi când ceilalţi spun corect, îi depunctează însă la credibilitate.
Ion Cristoiu este renumit pentru nevoia de a fi, mai presus de toate, imprevizibil. Căutarea adevărului este doar un pretext pentru a defrişa păduri virgine. Senzaţionalul acestei aventuri îl seduce infinit mai mult decât îl demobilizează fundăturile în care ajunge cel mai adesea.
Cristian Tudor Popescu s-a dedicat rolului de cyborg. Se vrea raţiunea rece, detaşată de afect şi influenţe conjuncturale. Fără a-i păsa că ipotezele algoritmilor săi de lucru sunt ele însele subiective. Este însă doar un joc de scenă, o formă de a se vinde ca obiect preţios şi nu ca gablonz. A făcut şi face şi el compromisuri umane. Pe care însă le ţine ascunse pentru a nu-şi strica machiajul de om – maşină. Un bun exemplu este înţelegerea pe care a acceptat-o la solicitarea lui Băsescu, pe când era preşedintele asociaţiei jurnaliştilor, ca în presa română să nu se publice caricaturile cu profetul Mahomed. N-a suflat atâţia ani nici măcar o vorbă despre asta, nici măcar colegilor ziarişti pe care îi conducea onorific. Acum a recunoscut forţat, împins de dezvăluirile altora. Apoi, prin prisma acestei fisuri de imagine, s-a poziţionat faţă de atentatul de la Charlie Hebdo într-un mod cel puţin ilogic, care să-i justifice pactul amintit cu Băsescu. Îi numeşte, pe ziariştii deveniţi ţinte şi apoi victime, “iresponsabili”, “fără conştiinţă profesională”. Hmmm! Păi atunci, nu tot astfel i-am putea numi pe revoluţionarii de la Intercontinental care au ridicat baricada în decembrie 1989? Şi ei sfidau un lider, şi ei au pus în pericol, prin acţiunea lor, vieţile a mii de oameni… Şi, pe deasupra, culmea ironiei, tot terorişti s-au numit şi asasinii de atunci. ca şi cei de acum.
Emil Hurezeanu face seară de seară, La Digi24, cronica evenimentelor interne şi internaţionale ale momentului. Sunt consideraţii, pentru mine unul, extrem de interesante. Uneori chiar seducătoare. Recursul la paralele istorice şi digresiunile cu tâlc denotă un discurs venit dintr-o cultură politică bine sedimentată. Nu se simte niciun moment în respiraţia comunicării crisparea lecţiei pregătite superficial, în ajun. Poziţionări ale marilor publicaţii de limbă engleză, germană şi franceză sunt prezentate cu spirit critic (atunci când este cazul) şi deloc ostentativ. Pentru cei obişnuiţi cu jurnalismul de baricadă, pecete a regimului Băsescu, stilul neo-aristocratic al lui Emil Hurezeanu de a comenta calm şi uşor ironic învolburările prezentului poate părea inadecvat. Eu îl găsesc reconfortant şi, de aceea, vi-l propun ca alternativă de regăsire a normalităţii.
Când participă la emisiuni televizate, Cornel Nistorescu pare mai mereu pus pe harţă, gata de a-şi ieşi din ţâţâni. Simt în asta un soi de intoleranţă la pălăvrăgeală. În scris însă, pare a fi mult mai în elementul său. Cred că unul dintre principalele sale atuuri este capacitatea de a depista inaintea altora defectele de fabricaţie ale subiectului, de a dezbrăca din priviri împăratul. Nu abuzează de metaforă dar când o foloseşte e ca o ridicare de cortină. Ţi se deschide un întreg tablou în care urmează să se joace piesa. Editorialul de azi, din Cotidianul, începe astfel: “Am aşteptat începutul anului 2015 ca pe o deschidere bruscă de ferestre într-o casă sufocată de fum şi putori”. Cum vi se pare?
Editorialele lui Cornel Nistorescu mai au o particularitate: nu se rezumă la constatări, propun cel mai adesea şi soluţii. Bune, rele, realiste, utopice, asta contează mai puţin. Important este că raţionamentele sale se închid ca o figură geometrică. Poţi să le vezi limitele, să le calculezi aria de valabilitate. Altfel, doar să observi critic, este ca un poligon fără o latură. Pe-acolo se scurge totul, se goleşte de conţinut întreaga poveste imediat dupa terminarea lecturii.
Toate aceste consideraţii, în memoria unor ziarişti care au refuzat să cedeze ameninţărilor cu moartea. Dar nu din iresponsabilitate sau din lipsă de coştiinţă profesională ci pentru că, uneori, un sacrificiu demn valorează mai mult decât o viaţă de om pitit sub pat.

Contele de Saint GermainEditorialeCharlie Hebdo,Cornel Nistorescu,Cristian Tudor Popescu,Digi24,Emil Hurezeanu,Ion Cristoiu,profetul MahomedPresa din România are la această oră doi comentatori politici dominanţi şi credibili: Emil Hurezeanu şi Cornel Nistorescu. Primul mai mlădios şi analitic, cu recurs frecvent la istorie şi modele, interpretând prezentul ca o consecinţă, cel de-al doilea mai direct şi factual, dând prezentului semnificaţie de premisă şi încercând...Blog politic si polemic