Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

“Ai face bine să asculţi. Nu mă dezamăgi!”
Asemenea vorbe blajine, în gura unui Corleone, sunt echivalentul ameninţării cu moartea.

Marele gangster karmic nu vorbeşte precum mica brută interlopă. El nu răcneşte, congestionat, “Execuţi sau îţi iau gâtu’!”. Altitudinea gomei sale nu-i permite exteriorizări joase. Sentinţele lui şoptite, mîngâietoare, însoţite de un zâmbet rău-prevestitor reclamă tăcere perfectă şi ascultare încremenită. Doar astfel înfioară, împlântă până în plăsele pumnalul de ghiaţă al implacabilului.
Metoda este regăsită în stilul de a polemiza al unor intelectuali trufaşi de la noi. Aceştia cred că dacă îşi camuflează dinţii viperini în formulări pluşate, răul produs celui muşcat nu li se va putea imputa şi nu va fi judecat la paritate cu aşa-zisele grosolănii ce li se transmit în replică.
Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu s-au năpustit, bunăoară, asupra lui Radu Beligan. Concertat, elaborat, doct, laş. Asigurându-se că vezicile cu venin le sunt pline, ca efectul să nu irosească nimic din răul maxim. L-au aşteptat pe nonagenar la cotitură, unul de-o parte, în scorbura putrefactă de la Adevărul, celălalt vizavi, în bălăriile t(izmenite) de la Revista 22. L-au atacat aproape simultan şi încrucişat, cu cele mai greţos – parfumate sudalme. Dar nu rostite pe fluierul de la capătul maţului, cum ar sta bine unor asemenea vântoase ci ascunse în reverenţioase centuri de dinamită, mai şic pentru nişte fundamentalişti cu tichie de moralişti eterici cum sunt cei doi.
Cine va avea stoicismul să citească (recitească) dezmăţul de baroc la care s-au simţit obligaţi să recurgă siamezii României întru atacuri – nebărbate, pentru a-şi camufla spumele şi odorile resentimentare, va rămâne îngretoşat de zoaiele năduşelii de fariseu lăsate în urmă.
Gabriel Liiceanu are puseuri de combativitate doar in faţa unor adversari fără punch, ce nu-i crează nevoia de pamperşi. Cum ar fi Radu Beligan. Altfel, sensibil ca o mimoză când e vorba de preţiosul său lut, riscă pete umede pe spilhozen numai la ideea că ar putea fi scărmănat, fără alifie, de vreo brută lipsită de evlavie. Când a fost să-şi apere onoarea în faţa lui Dinu Patriciu, care i-a zdrenţuit obrazul împroşcându-i în faţă, documentat şi fara menajamente, adevăruri îngrozitoare, a tăcut mâlc, scufundat în cea mai gasteropodică laşitate. La fel şi când regalistul din el ar fi trebuit să explodeze de indignare la acuzaţia de trădare pe care Traian Băsescu i-a adus-o regelui Mihai: s-a remarcat printr-o muţenie vegetală, spre minerală. În loc de copac al vieţii, cum îl recomandau scrierile tinereţii, se dovedeşte acum o buturugă scorţoasă, fără sevă şi aura binefăcătoare a coroanei. Năpădit de bălăriile fricii şi de frondele maimuţăreşti şi lipsite de risc ale maidanezului de după gard, Gabriel Liiceanu dă dovada maximei sale cutezanţe împroşcându-l pe Radu Beligan , exact pe galoşi, cu reproşuri pe care şi le-ar putea face mai degrabă sieşi, în oglindă. Pentru că, mă întreb, la cine s-ar gândi mai întâi majoritatea cititorilor auzind sintagma “ Mercenarii conştiinţei”? La Beligan sau la Liiceanu?
Andrei Pleşu reacţionează mai aprig la călcatul pe bătături. Combativ înaintea siestei, cu o fire ţanţoşă, şi-a construit în timp o întregă stilistică a eschivei şi atacului care să-l protejeze de lupta corp la corp dar, totodată, să-l împace cu patosul orgoliului său greu de păcălit cu surogate de bărbăţie.
A sărit să-l apere pe Regele Mihai de blasfemia prezidenţială, a scos (e drept, cu noduri şi barbiturice stilistice) o replică onorabilă la înţepăturile şi ameninţările proferate de Traian Băsescu la adresa sa, i-a răspuns cu un zâmbet oblic Hertei Muller, l-a contrat şi pe Dinu Patriciu cu glumiţe în dublă cheie. Şi atunci ce este în neregulă cu procedeele sale polemice?
În primul rând ipocrizia. Degeaba pozezi cititorilor în scrimeur cu replica fină dacă intenţia ta este să-ţi răneşti brutal adversarul. “Voiati, ca si acum, sa fiti mai curind pe scena stabilor, decit pe aceea a colegilor dvs.” îi spune, aparent cu condescendenţă, cu o politeţe, nu?, fără fisură, Andrei Pleşu lui Radu Beligan. “Ce om manierat, stilat, ce gentlemen” – s-or grăbi să suspine fragile amatoare de telenovele citind “inofensivele” fâlfâiri de evantai ale eseistului. În realitate, acest “alt fel” de a-i spune cuiva că este oportunist, carierist, trădător, trucul de a utiliza manşete de dantelă pentru a escamota un pumnal otrăvit în mânecă, mi se pare mult mai mârşav decâţ jignirea fără ocolişuri practicată de nerafinaţi.
Andrei Pleşu încearcă să tragă profit de pe urma acestei ipocrizii stilistice nu doar pentru a-şi molesta mai temeinic adversarii ci şi pentru a-şi crea subterfugii defensive. Oferindu-ne textele sale drept model polemic elevat, osândeşte orice replici care nu-i sunt pe plac la blamul cuvenit grosolăniei, abjecţiei, prostiei agresive. Ceea ce-i dă pretextul de a cenzura, conform propriilor umori, comentariile cititorilor la articolele sale din Adevărul, Dilema Veche etc.
În al doilea rând, ceea ce este supărător la răspunsurile polemice ale lui Andrei Pleşu sunt parti pris-urile neasumate.
Se precipită să-l încondeieze într-un vast articol pe Radu Beligan drept un jalnic propagandist (pentru că îl susţine pe Victor Ponta la preşedinţie), dar pe encomiastul Gabriel Liiceanu care doar că nu sărută unghiile nicotinizate ale preşedintelui în funcţie (nu ale unui candidat oarecare din pluton) la o ceremonie de decorare, nu-l învredniceşte nici măcar cu o ochiadă colocvială pentru metamorfoza sa în preş roşu.
Şi apropos de roşu. În vreme ce Traian Băsescu stă instalat confortabil în preferinţele lui Andrei Pleşu pentru meritul de a fi condamnat comunismul (halal argument la cât de sincer şi credibil a fost respectivul gest al tandemului Băsescu – Tismăneanu) doamna Doina Cornea, un adevărat şi emblematic luptător anticomunist, e luată în balon de moralist pentru că şi-a permis să laude protestul lui Adrian Sobaru din Parlamentul României. Cu ipocrizia despre care tocmai am vorbit, domnul Pleşu începe prin a ne declara preţuirea şi bunele sale intenţii faţă de doamna Cornea. În vreme ce, de fapt, secretă veninos: “renunţ să fac observaţii meschine despre proprietatea unora din termenii scrisorii (protest „transpersonal” ş.a)”. Cum renunţă să facă observaţii meschine e limpede: nici nu termină bine fraza şi observaţiile meschine sunt servite pe tavă. Doamna Cornea nu cunoaşte proprietatea termenilor. Tocmai dânsa, un filolog. Gentil, nu?
Metoda discreditării condescendente practicată de Andrei Pleşu este evidentă şi în ultimău său articol din Dilema Veche intitulat “ Ingineri, arhitecţi, dileme”. Răspunzând unei scrisori critice a profesorului Mihail Caffe legată de arhitectură, arhitecti şi ingineri, domnul Pleşu îşi începe replica “la obiect” astfel:
“Stimate domnule profesor,
1. E păcat să încercaţi camuflarea unei erori semantice comune („fortuit“ cu sens de „forţat“), pretinzînd că am putea admite sensul „limitat arbitrar“. Nu e de nivelul dvs..”
Recunoaşteţi trucul? Plasarea de la început a preopinentului într-o poziţie de inferioritate, exploatând o posibilă eroare semantică (care nu are nicio legătură cu fondul discuţiei şi care nici măcar nu este a sa ci a unui terţ) şi transformând-o în separator de ape. Când Pleşu a conchis “Nu e de nivelul dvs.” deja a părăsit fotoliul de interlocutor egal mutându-se, arogant, la catedră. Celelalte răspunsuri (care cu adevărat ar fi trebuit să conteze) aproape că nici nu mai aparţin luptei de idei ci unui monolog despre certitudini.
Acest “Nu e de nivelul dvs.” conţine, pentru mine, toată oroarea mafiotică a lui “Nu mă dezamăgi” de la începutul acestui articol. Doar că, prin consecinţele sugerate, pare a fi mult mai greu de sentenţiozitate. Căci interpretarea corectă s-ar transforma în acest caz din “Nu mă dezamăgi” în “M-ai dezamăgit”. Sau, în traducere de clan, “Eşti mort”!

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Corleone,Dilema Veche,Dinu Patriciu,Doina Cornea,Gabriel Liiceanu,Herta Muller,Mihail Caffe,Radu Beligan,regele Mihai,revista 22,Vladimir Tismaneanu“Ai face bine să asculţi. Nu mă dezamăgi!” Asemenea vorbe blajine, în gura unui Corleone, sunt echivalentul ameninţării cu moartea. Marele gangster karmic nu vorbeşte precum mica brută interlopă. El nu răcneşte, congestionat, “Execuţi sau îţi iau gâtu’!”. Altitudinea gomei sale nu-i permite exteriorizări joase. Sentinţele lui şoptite, mîngâietoare, însoţite...Blog politic si polemic