Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


Vremurile palpită. Uneori cu frecvenţe şi intensităţi care nu ne lasă, pe moment, decât şansa contemplării. Privim lung la o situaţie nouă, încercând să o descifrăm în timp real, fără însă a ne fi actualizat înainte reperele. “Puştii nu mai citesc”, afirmă amar Mircea Cărtărescu. Pare just. Dar, în logica lui “nimic nu se pierde, totul se transformă”, parcă ar mai fi loc şi de nişte dubii.

Nu cumva, totuşi, ei, puştii, citesc, dar “altfel”? Nu cumva noi înşine am ajuns să citim “altfel”?

Da, “valul distrugător de cultură “populară” a creat în jurul nostru un mediu, pur şi simplu, neprielnic lecturii”. Da, televizorul în primul rand, dar şi oboseala zilelor de muncă prelungit – capitalistă, ne-au răpit plăcerea savuroaselor escapade în dimensiunea magică a lecturile vesperale.

Această asuprire nu ne-a lăsat însă fără reacţie. Ne-a obligat să căutăm şi să găsim soluţii.

Astfel se face că ne-am refugiat cu elitistul nostru viciu unde s-a mai putut, în singura fereastră mai puţin asaltată de nesăţioşii şi irepresibilii invadatori ai vieţii noastre diurne, în fereastra răcoroasă şi cu minte limpede a micului dejun.

Să ne liniştim: întâlnirile cu Pleşu, Cărtărescu şi compania nu au fost contramandate. Ele au fost doar reprogramate. Într-un alt format şi pentru o altă durată. Totul mult mai comprimat. Cărţile lor de pe noptieră, de citit în săptămâni, au fost înlocuite de editorialele lor apărute la prima oră a zilei, de citit în minute. Astfel s-a putut bate palma compromisului între plăcerea lecturii şi constrângerile crizei de timp.

O plachetă de versuri sau un volum de eseuri se editează în aceste vremuri cam în tot atâtea exemplare câţi cititori on-line are, într-o zi, un editorial al acestor autori, dintr-un cotidian central. Sigur, editorialul are o pagină, cartea o sută de pagini dar, dacă punem la socoteală şi cititorii ediţiei scrise a ziarului, se poate accepta o echivalare cantitativă a celor două tipuri de producţii.

Mai greu este cu echivalarea calitativă. Autorii dependenţi de volume, în mintea cărora doar acestea ar întruchipa plenitudinea lor creatoare şi o garanţie a perenităţii, au tendinţa de a-şi trata jurnalistica “à la légère”, ca o respiraţie de voie între două curse de maraton.

Gest riscant, în condiţiile in care, conform reaşezărilor actuale,  prima care ajunge la cititor, şi adesea singura, este scurta lectură de la micul dejun, articolul din ziar aşteptat o săptămână şi adesea dezamăgitor.

Scriitorii cu apetitul postumităţii ar trebui să-şi regândească strategia de seducere a cititorului şi, implicit, de îmblânzire a timpului.  Ar trebui să transfere în oferta lor pentru micul dejun tot arsenalul de talent, onestitate, şarm estetic şi captare a interesului pe care îl rezervaseră până acum doar cinelor festive, operei de raft.

Oare într-un roman – mărturie a acestor vremuri captivant de contradictorii, domnul Pleşu ar mai păstra medalionul Mândruţă? Iar domnul Cărtărescu ar mai elegia cu nimic româneasca scădere a apetitului puştilor pentru lectura în manieră clasică?

Asta ca să nu-i întreb direct: de ce nu vă gândiţi şi la noi, cititorii voştrii, când ne faceţi meniul pentru micul dejun?

Contele de Saint GermainEditorialecartarescu,mic dejun,Plesu,posteritateVremurile palpită. Uneori cu frecvenţe şi intensităţi care nu ne lasă, pe moment, decât şansa contemplării. Privim lung la o situaţie nouă, încercând să o descifrăm în timp real, fără însă a ne fi actualizat înainte reperele. “Puştii nu mai citesc”, afirmă amar Mircea Cărtărescu. Pare just. Dar, în...Blog politic si polemic