Scorul acestui articol
[Total: 2 voturi. Media: 2.5]

Natura, în absconsa ei operă, aplică două principii pe care ne permite şi nouă să le observăm şi să avem impresia că le înţelegem: principiul contrariilor şi principiul echilibrului. Există bine dar şi rău, există dragoste dar şi ură, există frumos dar şi urât. Axe ce contribuie la canavaua pe care ne brodăm viaţa, pierzându-se la un capăt în lumină iar la celălalt în întuneric. Truisme? Încă o clipă, vă rog…

Atâta vreme cât vom fiinţa  ca o lume cu legi fizice, cu reguli morale, cu metabolism predictibil, va trebui să acceptăm  permanenta confruntare a acestor contrarii dar şi faptul că, în general, e vorba de o confruntare care nu produce  haos ci ordine. Iar ordinea înseamnă echilibru pe termen lung perturbat de scurte discontinuităţi de autoreglare.

Am invocat cele două principii stimulat de o aberaţie comportamentală  în raport cu ele, pe care am observat-o  la  anumite femei cu putere din România.

Există femei frumoase care sunt urâte. Există femei urâte care sunt iubite.

Iată deci contrarii ce, în virtutea principiilor amintite, au putut depăşi starea de emulsie, contopindu-se într-o agregare armonioasă.

Aberaţia nu o vom semnala deci aici unde, dimpotrivă, vedem confirmare nu abatere, ci într-un alt fel de potrivire în care s-a împerecheat, pidosnic,  homosexual, răul cu răul:

există, ce oroare, şi femei urâte care sunt urâte!

Elena Ceauşescu a întruchipat urâţenia unei epoci şi a aprins ura unui popor. Urâtă şi urâtă! Speram ca această specie să îşi fi pierdut, în cazarma de la Târgovişte, ultimul exemplar.

Iată că nu a fost să fie aşa.

De curând,  un mefistofelic personaj de pe la noi, preocupat mai ales de a experimenta voluptăţile perverse ale puterii, limitele până la care provocarea  de suferinţe celorlalţi poate stimula propriul extaz,  a avut ideea să extindă experimentul de la el însuşi la alte persoane, dotate pentru produs chinuri.  A purces aşadar la selecţie. Criteriu unic: femei  din sistemul terorii pe care însuşi îl construise, însemnate de  o corcire originară: aceea a urâţeniei cu răutatea.

Astfel au apărut, să sperie copiii dar şi pe inamici indicaţi ai tartorului lor, procuroarele Monica Macovei şi Oana Hăineală.

Este suficient să le analizezi chipul în momentele în care sunt posedate de experiment: buze subţiri, anti-zâmbet, priviri de camuflare, furişate,  cute adânci  pe obraji şi frunte, ca şanţurile de gropi comune din fantasmele lor, şi coafuri, vai Doamne, de ingenue ispite ale porturilor cu mateloţi stătuţi, în permisie: breton cu coadă de cal pe de o parte, laţe încreţite şi înfoiate, ca şerpii Medusei, pe de altă parte.

Aceste femei, descendente estetice inconfundabile ale Anei Pauker şi Elenei Ceauşescu, au reuşit să strângă, în doar câteva luni de dezmăţ profesional , un capital de ură populară pe care doar cel al idolului şi ocrotitorului lor îl poate concura.

Eu unul, care iubesc iremediabil atât conceptul de femeie cât şi materializarea lui în toate formele de circulaţie, estetice şi stilistice,  simt că e ceva în neregulă cu cele două doamne amintite. Să fie vorba de travestiuri? Să fie vorba de avataruri din specii reptiliene?

Până la urmă cum se numesc cele ce fac apologia necuratului? Necurate? Adică murdare?

Şi urâte, şi urâte, şi murdare…

Mda! Recunosc: am şi eu limitele mele.

Contele de Saint GermainEditorialeAna Pauker,Elena Ceausescu,Medusa,Monica Macovei,Oana Haineala,uratNatura, în absconsa ei operă, aplică două principii pe care ne permite şi nouă să le observăm şi să avem impresia că le înţelegem: principiul contrariilor şi principiul echilibrului. Există bine dar şi rău, există dragoste dar şi ură, există frumos dar şi urât. Axe ce contribuie la canavaua...Blog politic si polemic