Scorul acestui articol
[Total: 3 voturi. Media: 5]

Marele meu necaz e că am devenit prea pretențios. Fără să vreau. O fi semn de bătrânețe?
Înainte eram atât de ușor de mulțumit. Puneam mâna pe câte o carte și, dacă nu o abandonam după primele 5 minute, al ei eram. Citeam ca într-o documentare profesională. Nu-mi lipseau din buzunare creionul și carnețelul. Citeam și subliniam. Citeam și transcriam în carnețel. Uneori aveam chiar propriile evadări aforistice provocate de celălalt, de pe copertă. Deveneam cumva parteneri și asta era fascinant.
Nu mai am digestiv. Am mâncat proteic și s-ar cere. Cognac, Armagnac, nema. Soluția este Cointreau. Cu tradiție în familia mea. Tatei, Dumnezeu să-l odihnească, lui îi plăcea. Cointreau am! Însă problema cu Cointreau-ul e glicemia. Ultima oară am avut peste 140. Diabet.
Un gât merge. Minibarul meu de apartament e chiar la poalele bibliotecii. Un gât și o privire panoramică. Fiecare carte e o poartă. Loc comun. Asta e. Deschid o carte, deschid o poartă. Spre o altă lume. Lumea din capul autorului ei. Și scriitorii ăștia, ce închipuiți! Se simt ei Dumnezeu pe pământ, creează lumi.
Ce e inspirația? Beție. Scurtcircuite. Se ating zone nepermise și ies scântei. Creierul omenesc perturbat de alcool, de droguri, de adrenalină, iată definiția geniului. Geniul e un derapaj. O anomalie. Ca și cum adaugi într-o imagine spațială o dimensiune de miștocăreală. Mi se rupe de 3D-ul vostru. Ce-ați zice de un 5D, de un 7D, de un 11D? Luați de-aci, de la teftea, care vă vorbește de dincolo.
Totul e să rupi convenția. Să ți se rupă. Frumusețea delirului. Fascinația ilogicului. Vezi în jur lumea spiritelor. O mai vede cineva? Bonjour, monsieur de Balzac, contele de Saint Germain acceptă să vă primească mâine, la ora 8, ora feștilelor încă ne-nmuiate, în problema pentru care l-ați întors în timp de la o acțiune de caritate galactică. Să fiți concis și hermeneutic. Contele nu rezonează la performanțe temporare, așa că străduiți-vă să vă rezumați la ce aveți etern. Fără însoțitori, audiență strict privată.
Se găsește câte unul să-ți strice cheful. Vine cu teorema lui Pitagora pe post de operă de arta. Trei linii unite intr-un mare fel. Ce să zic! Dar de piatra miriapodă ai auzit? De cuvinte amușinând ca niște câini? Pe ce lume trăiești, frățioare? Prăsește-ți neuronii dacă vrei să te integrezi!
Hai, hai, cu alai! M-am pripășit în Franția. Dar și rusnacului Rasputin i-am insuflat, între două ierni siberice, spleen aristocratic în boaÈ™ele plebee. Vrei să nemurești? Antrenează-te lăsându-te mierlit și de cel mai pașnic dintre impulsivi.
Deschizi o carte, deschizi o lume. De fapt, un creier. De fapt, o formă supremă de narcisism. N-ar trebui să citim. Și, mai ales, n-ar trebui să scriem. Cine ne credem?
Auziți aici:
„Încet „“ încet, cuvintele lui, câinii lui ajunseră până la ea, ea le simți respirația. Respirația cuvintelor, respirația câinilor. O înconjurau, o amușinau, îi dădeau ocol, fugeau de la ea atrași cine știe de ce, de un miros ce ondula în aer, de o piatră ce visa în soare, o piatră ce se mișca încet, nevăzut, nesimțit, pe miliardele ei de picioare, o piatră miriapod”.
Cine o fi acest denigrator al lui Pitagora? Acest Dumnezeu închipuit, acest incitator la nesupunere care, pe deasupra, grăiește și cu vorbe de prea puțin circulată monedă „“ forte?
Scriitori – societate comercială, scriitori – demiurg, scriitori – caligraf. Și produsele lor, pe măsură. De ce nu-i mai pot accepta pe toți cu egală bunăvoință? De ce-i cer socoteală „societății comerciale” că vânează profitul È™i „caligrafului” că mâzgăleÈ™te fără har? Nu fac ei ce se cade pentru conditia lor?
Am devenit prea pretențios È™i primul căruia îi dăunează sunt chiar eu. Cu fiecare carte deschisă È™i închisă după 5 minute mai am o decepție, mai simt nevoia unui gât consolator. Unde sunt cărțile – salvare, cărțile teleportante din tinerețe? Cu uÈ™ile lor care se închid aici È™i se deschid acolo? Acolo de unde nu te-ai mai întoarce dacă ar fi după tine, dacă ultima uÈ™ă, a ultimii pagini, n-ar da, inevitabil, tot în punctul de plecare?
Ridicând ochii din cubul caramel al Cointreau-ului spre peretele ticsit de cotoare de cărți, sprijinite în dungă unele de altele ca niÈ™te cărămizi vechi dintre care s-a pulverizat mortarul, o mica pată de cafea de pe unul dintre cotoare a început să dea zglobiu din mână, să-È™i fluture spre mine gălbejeala entuziastă ca È™i cum ne-am fi cunoscut, ca È™i cum ne-ar lega amintiri vechi È™i frumoase ce obligă la o minima curtoazie.
Toate astea s-au întâmplat vineri. Azi e luni (după acea vineri). Am avut parte de un weekend ca în vremurile pe care le evocam la început. După primele cinci minute de lectură nu am închis cartea ci mi-am căutat creionul, carnețelul, È™i am plonjat în tinerețea mea reconstituită, mirat să văd câte lucruri încă nu s-au schimbat de-atunci. Ce tânăr încă sunt prin anumite cotloane. Ce tineri încă suntem, ce tineri încă sunteți! Cum îÈ™i bat joc de noi (de voi) anii ăÈ™tia care acoperă cu uitare tot ce ne-ar putea ține conectați la vârsta viselor È™i a creației, ca să ne distragă atenția spre riduri, depresii È™i inutilitate. Pentru două zile am fost din nou adolescentul întârziat, a cărui nostalgie o am adesea, funcționând însă nu cu resurse de împrumut, stoarse imaginației, ci cu cărbuni încă existenți în mine, aÈ™teptând cuminți, mocnind, aproape fără de speranță, un astfel de curent care să dea praful de pe ei È™i să-i aprindă.
Și toate astea mulțumită unei cărți cu coperta pătată de cafea, rămasă la fel de fascinantă È™i după mai bine de 30 de ani, la a patra, a cincea lectură, ca în momentul primei intalniri.
Nu vă spun ce carte e. Descoperiți-o singuri. V-am dat un mic fragment din ea. Cercetați È™i țineți-mă la curent.
Fiecare dintre noi are cărțile lui magice, granulele lui de uraniu îmbogățit. Pe care, de-ar È™ti să le metabolizeze, fisiunile dintre oameni ar elibera mult mai multă energie pozitivă È™i mult mai multă armonie È™i toleranță decât acum.
Primul pas este, însă, să descoperim acele cărți È™i, dacă este posibil, să nu le ardem dimpreună cu autorii lor. Iar când autorii lor sunt încă în viață, printre noi, al doilea pas, de mare cutezanță, ar fi să-i facem să afle cât de mult le datorăm.
Ceea ce eu încerc prin acest articol.

Contele de Saint GermainEditorialearmagnac,cognac,Cointreau,diabet,digestiv,glicemie,Honore de Balzac,Pitagora,Rasputin,spleenMarele meu necaz e că am devenit prea pretențios. Fără să vreau. O fi semn de bătrânețe? Înainte eram atât de ușor de mulțumit. Puneam mâna pe câte o carte și, dacă nu o abandonam după primele 5 minute, al ei eram. Citeam ca într-o documentare profesională. Nu-mi lipseau din...Blog politic si polemic