Scorul acestui articol
[Total: 3 voturi. Media: 5]

Marele meu necaz e că am devenit prea pretenţios. Fără să vreau. O fi semn de bătrâneţe?
Înainte eram atât de uşor de mulţumit. Puneam mâna pe câte o carte şi, dacă nu o abandonam după primele 5 minute, al ei eram. Citeam ca într-o documentare profesională. Nu-mi lipseau din buzunare creionul şi carneţelul. Citeam şi subliniam. Citeam şi transcriam în carneţel. Uneori aveam chiar propriile evadări aforistice provocate de celălalt, de pe copertă. Deveneam cumva parteneri şi asta era fascinant.
Nu mai am digestiv. Am mâncat proteic şi s-ar cere. Cognac, Armagnac, nema. Soluţia este Cointreau. Cu tradiţie în familia mea. Tatei, Dumnezeu să-l odihnească, lui îi plăcea. Cointreau am! Însă problema cu Cointreau-ul e glicemia. Ultima oară am avut peste 140. Diabet.
Un gât merge. Minibarul meu de apartament e chiar la poalele bibliotecii. Un gât şi o privire panoramică. Fiecare carte e o poartă. Loc comun. Asta e. Deschid o carte, deschid o poartă. Spre o altă lume. Lumea din capul autorului ei. Şi scriitorii ăştia, ce închipuiţi! Se simt ei Dumnezeu pe pământ, creează lumi.
Ce e inspiraţia? Beţie. Scurtcircuite. Se ating zone nepermise şi ies scântei. Creierul omenesc perturbat de alcool, de droguri, de adrenalină, iată definiţia geniului. Geniul e un derapaj. O anomalie. Ca şi cum adaugi într-o imagine spațială o dimensiune de miştocăreală. Mi se rupe de 3D-ul vostru. Ce-aţi zice de un 5D, de un 7D, de un 11D? Luaţi de-aci, de la teftea, care vă vorbeşte de dincolo.
Totul e să rupi convenţia. Să ţi se rupă. Frumuseţea delirului. Fascinaţia ilogicului. Vezi în jur lumea spiritelor. O mai vede cineva? Bonjour, monsieur de Balzac, contele de Saint Germain acceptă să vă primească mâine, la ora 8, ora feştilelor încă ne-nmuiate, în problema pentru care l-aţi întors în timp de la o acţiune de caritate galactică. Să fiţi concis şi hermeneutic. Contele nu rezonează la performanţe temporare, aşa că străduiţi-vă să vă rezumaţi la ce aveţi etern. Fără însoţitori, audienţă strict privată.
Se găseşte câte unul să-ţi strice cheful. Vine cu teorema lui Pitagora pe post de operă de arta. Trei linii unite intr-un mare fel. Ce să zic! Dar de piatra miriapodă ai auzit? De cuvinte amuşinând ca nişte câini? Pe ce lume trăieşti, frăţioare? Prăseşte-ţi neuronii dacă vrei să te integrezi!
Hai, hai, cu alai! M-am pripăşit în Franţia. Dar şi rusnacului Rasputin i-am insuflat, între două ierni siberice, spleen aristocratic în boașele plebee. Vrei să nemureşti? Antrenează-te lăsându-te mierlit şi de cel mai paşnic dintre impulsivi.
Deschizi o carte, deschizi o lume. De fapt, un creier. De fapt, o formă supremă de narcisism. N-ar trebui să citim. Şi, mai ales, n-ar trebui să scriem. Cine ne credem?
Auziţi aici:
“Încet – încet, cuvintele lui, câinii lui ajunseră până la ea, ea le simţi respiraţia. Respiraţia cuvintelor, respiraţia câinilor. O înconjurau, o amuşinau, îi dădeau ocol, fugeau de la ea atraşi cine ştie de ce, de un miros ce ondula în aer, de o piatră ce visa în soare, o piatră ce se mişca încet, nevăzut, nesimţit, pe miliardele ei de picioare, o piatră miriapod”.
Cine o fi acest denigrator al lui Pitagora? Acest Dumnezeu închipuit, acest incitator la nesupunere care, pe deasupra, grăieşte şi cu vorbe de prea puțin circulată monedă – forte?
Scriitori – societate comercială, scriitori – demiurg, scriitori – caligraf. Și produsele lor, pe măsură. De ce nu-i mai pot accepta pe toți cu egală bunăvoință? De ce-i cer socoteală “societății comerciale” că vânează profitul și “caligrafului” că mâzgălește fără har? Nu fac ei ce se cade pentru conditia lor?
Am devenit prea pretențios și primul căruia îi dăunează sunt chiar eu. Cu fiecare carte deschisă și închisă după 5 minute mai am o decepție, mai simt nevoia unui gât consolator. Unde sunt cărțile – salvare, cărțile teleportante din tinerețe? Cu ușile lor care se închid aici și se deschid acolo? Acolo de unde nu te-ai mai întoarce dacă ar fi după tine, dacă ultima ușă, a ultimii pagini, n-ar da, inevitabil, tot în punctul de plecare?
Ridicând ochii din cubul caramel al Cointreau-ului spre peretele ticsit de cotoare de cărți, sprijinite în dungă unele de altele ca niște cărămizi vechi dintre care s-a pulverizat mortarul, o mica pată de cafea de pe unul dintre cotoare a început să dea zglobiu din mână, să-și fluture spre mine gălbejeala entuziastă ca și cum ne-am fi cunoscut, ca și cum ne-ar lega amintiri vechi și frumoase ce obligă la o minima curtoazie.
Toate astea s-au întâmplat vineri. Azi e luni (după acea vineri). Am avut parte de un weekend ca în vremurile pe care le evocam la început. După primele cinci minute de lectură nu am închis cartea ci mi-am căutat creionul, carnețelul, și am plonjat în tinerețea mea reconstituită, mirat să văd câte lucruri încă nu s-au schimbat de-atunci. Ce tânăr încă sunt prin anumite cotloane. Ce tineri încă suntem, ce tineri încă sunteți! Cum își bat joc de noi (de voi) anii ăștia care acoperă cu uitare tot ce ne-ar putea ține conectați la vârsta viselor și a creației, ca să ne distragă atenția spre riduri, depresii și inutilitate. Pentru două zile am fost din nou adolescentul întârziat, a cărui nostalgie o am adesea, funcționând însă nu cu resurse de împrumut, stoarse imaginației, ci cu cărbuni încă existenți în mine, așteptând cuminți, mocnind, aproape fără de speranță, un astfel de curent care să dea praful de pe ei și să-i aprindă.
Și toate astea mulțumită unei cărți cu coperta pătată de cafea, rămasă la fel de fascinantă și după mai bine de 30 de ani, la a patra, a cincea lectură, ca în momentul primei intalniri.
Nu vă spun ce carte e. Descoperiți-o singuri. V-am dat un mic fragment din ea. Cercetați și țineți-mă la curent.
Fiecare dintre noi are cărțile lui magice, granulele lui de uraniu îmbogățit. Pe care, de-ar ști să le metabolizeze, fisiunile dintre oameni ar elibera mult mai multă energie pozitivă și mult mai multă armonie și toleranță decât acum.
Primul pas este, însă, să descoperim acele cărți și, dacă este posibil, să nu le ardem dimpreună cu autorii lor. Iar când autorii lor sunt încă în viață, printre noi, al doilea pas, de mare cutezanță, ar fi să-i facem să afle cât de mult le datorăm.
Ceea ce eu încerc prin acest articol.

Contele de Saint GermainEditorialearmagnac,cognac,Cointreau,diabet,digestiv,glicemie,Honore de Balzac,Pitagora,Rasputin,spleenMarele meu necaz e că am devenit prea pretenţios. Fără să vreau. O fi semn de bătrâneţe? Înainte eram atât de uşor de mulţumit. Puneam mâna pe câte o carte şi, dacă nu o abandonam după primele 5 minute, al ei eram. Citeam ca într-o documentare profesională. Nu-mi lipseau din...Blog politic si polemic