Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

EDITORIALUL DE JOI

Mulţi se vor fi mirat şi, probabil, mulţi încă se mai miră de nişte aparente paradoxuri legate de ziarişti. Cum unii pot scrie atât de prost, cum unii pot scrie atât de mincinos, cum unii pot fi atât de făţarnici, cum unii pot fi atât de slugarnici.

Explicaţia stă în meseria de bază a acestora, în talentul şi inteligenţa lor, în caracterul şi vulnerabilităţile lor.

Există ziariştii de fond, denumire căreia i-am subsumat  talent, forţă, viziune, foarte des credibilitate, uneori, penetrabilitate. Sunt puţini şi nu sunt perfecţi. Atunci când îi citeşti ai impresia că-ţi deschid o fereastră către o perspectivă originală, verosimilă şi incitantă. N-am spus “adevărată”, n-am spus “convenabilă”, n-am spus “profetică”, n-am spus “artistică”. Am un exemplu principal şi patru secundare. Exemplul principal este C.T. Popescu. Nu pot uita două articole ale lui care au zdruncinat inerţiala şi autosuficienta noastră clasă politică: despre Ritzi (“O fosilă vie ridzicolă”) şi despre Hrebenciuc (“Atacul guzganului rozaliu”). Recitiţi-le şi vă veţi simţi şi acum electrocutaţi de forţa lor.

Exemplele secundare ar fi Nistorescu, Tucă, Alina Mungiu – Pippidi şi Hurezeanu. De ce? Vă las să descoperiţi singuri.

Aş mai adăuga un aspirant, Florin Negruţiu, care stă foarte bine la analiză şi intuiţie, bine la expunere dar încă insuficient de ameninţător la forţă. Îi recomand gantere de polemică în sălile… de civil ale tribunalelor (divorţuri mai ales) şi exerciţii de stretching şi autoapărare pe străzile Craiovei după lăsarea întunericului.

Mai există ziariştii de formă. Nălucile. Sau, mai pe şleau, infiltraţii serviciilor în redacţii. Rolul lor e dublu: de observator – delator şi, mai ales, de manipulator cu carte de muncă (profesia de manipulator neexistând oficial în nomenclatorul meseriilor din România).

Sunt uşor de recunoscut, în primul rând după lipsa oricărui talent literar. Apoi după natura articolelor lor, mereu bazate pe informaţii şi date statistice aproape imposibil de accesat de ziariştii fără grad. Exemple: Mircea Marian, Dan Turturică dar şi alte tragice figuri pe care nu sunt eu plătit să le popularizez aici. Atunci când adulaţia vi se pare prea groasă şi argumentaţia prea eliptică, gândiţi-vă la această categorie. Şi închideţi ziarul sau pagina de net înainte de a avea remuşcări de colaboraţionişti fără voie.

În fine, ziariştii de coloratură. Cei mai diverşi. Şi buni şi răi.

Cei buni sunt cei care fac, onest, artă pentru artă. Onest adică dând în cine merită, nu în cine e profitabil, artă pentru artă adică punând forma înaintea fondului. Exemplul perfect, Lelia Munteanu. Textele ei sunt atât de savuroase, atât de beneficiare ale unui umor autentic şi proaspăt vizând lepre ale contemporaneităţii dâmboviţene, încât parcă nici nu te mai poţi concentra la fond. Delicioase şi, fără voie, diversioniste.

Cei răi sunt cei care încearcă să ne pervertească simţul realităţii. Nu pentru că ar fi ei  înşişi autişti ci pentru că au interese egoiste şi sunt insensibili la nota lor morală. Ceea ce fac, fac cu perfecta înţelegere a propriei curvăsării. Dar nu-i interesează.

Cap de listă, Ion Cristoiu. Ziarist supravietuitor, cu studii şi specializări în două regimuri, fără indolenţa  dată de scuza că s-ar păstra pentru viitoare opere literare nemuritoare. Şi-a construit notorietatea exploatând fascinaţia paradoxurilor.  De data asta însă nu cred că vrea să se evidenţieze prin paradoxul de a susţine o putere falimentară după ce tot el a contestat-o când, culmea, nu făcea atâta rău ca acum. Cred că, pur şi simplu, e şantajat. Cu ce? Puţin mă interesează. Accept că e şi el om, cu precizarea că, pentru mine, a devenit un om slab şi neinteresant. Mort încă din antumitate. Atât.

Urmează, în această subspecie a ziariştilor de coloratură, “íntelectualii lui Băsescu”.

Le place, nu le place, sunt astfel încondeiaţi pentru că rezultanta gimnasticii lor de auto şi bună întreţinere, pe care o practică de ani buni, hipnotic, pe gazonul tocit anterior de temenelele Cântării României, înclină imoral şi antigravitaţional către Traian Băsescu.

Sigur, şi în trădare pot fi instalate podiumuri de premiere. Nu poţi pune semnul egal între exploziile axfixiante ale bombei cu biogaz Mircea Mihăieş, tăcerile de demiurg ultragiat ale lui Liiceanu, paşii de tango retro ai lui Patapievici (unul înapoi şi doi înainte, pe care îi prevedem fără a-i aştepta), intermezzo-urile de autocompasiune lacrimogenă ale lui Cărtărescu şi fandările diplomatice, măiastru costumate stilistic, ale lui Pleşu.

Dar… există ceva care-i uniformizează pe toţi aceştia în jos. Incapacitatea lor de a fi alături de poporul  neputincios şi condamnat pe nedrept din care se trag, aşa cum fiii şi-ar abandona părinţii pe motivul ca: “n-am nici o vină, voi m-aţi făcut”.

Această clasificare este doar un exerciţiu de eliberare. Cine vrea o poate lua ca o mănuşă aruncată provocator. Cine nu, poate considera că a nimerit aici din greşeală.

Contele de Saint GermainEditorialul de joicartarescu,Cristoiu,CTP,Liiceanu,mihaies,Nistorescu,Patapievici,PlesuEDITORIALUL DE JOI Mulţi se vor fi mirat şi, probabil, mulţi încă se mai miră de nişte aparente paradoxuri legate de ziarişti. Cum unii pot scrie atât de prost, cum unii pot scrie atât de mincinos, cum unii pot fi atât de făţarnici, cum unii pot fi atât de...Blog politic si polemic