Scorul acestui articol
[Total: 112 voturi. Media: 4.9]

 

În ultima vreme scriu mai rar. Nu mai am subiecte care să-mi bată violent la uşă, să dea în clocot, să vrea afară.

Niciodată nu am pretins că scriu, în primul rând, ca să le fiu de folos altora. Ştiu, aşa ar suna marketing- corect, dar adevărul e altul. Aţi auzit de hirudoterapie? Tratamentul cu lipitori? Este o formă de a înţepa balonul, fără a-l exploda, atunci când presiunea interioară devine peste măsură de supărătoare.

Cam asta e cu mine. Scriu când acumulez tensiuni, ca să mă eliberez. Ştiu că sună repulsiv să compari un articol cu o lipitoare, dar… aici se potriveşte.

Răsfoiam zilele trecute presa cu mausul şi telecomanda (adaptat vremurilor). Plictiseală mare. Tot despre război, despre pensii şi ajutoare, despre foametea care ne paşte, despre bolile lui Putin, despre cine promovează şi cine retrogradează…

Pienând, am dat peste “capul limpede” al lui CTP. M-am oprit o clipă, pentru că nimerisem un moment rar: vorbea Pândaru. Pentru cei care nu ştiu, Claudiu Pândaru este un fel de ziarist – mim, angajat de DIGI 24 doar pentru a-i ridica la fileu întrebări prestabilite şi convenabile “crucişătorului” atoateştiutor. Cu grimase ploconite, cu glas stins, e plătit mai degrabă să tacă şi să încuviinţeze amorf orice elucubraţie a invitatului decât să rişte a o da în bară cu vreo întrebare adevărată.

CTP-ul era în ton cu aspectul său, de parcă toate pe el fuseseră trase direct din tomberonul cu rufe de călcat. Tocmai bun de plantat, cu o mătură în mână, în lanul cu oleaginoase. Explica la foc continuu despre orice, cu sictirul lui Mărgelatu scuipând prin strungăreaţă semniţe de floare: despre decizia CCR soră cu corupţia, despre stand-up-ul lui Băsescu în rolul victimei RAPPS, despre Simona Halep şi oribilul exemplu pe care ea îl dă glorificând munca prin ruperea de rachete, despre liberalii care se înţeleg şi nu prea cu Ciucă – ciufutul, despre inflaţie, despre cum să-ţi omori duşmanii fără să fi pedepsit; în general, cum ne-a obişnuit, despre lucruri pozitive şi mobilizatoare precum el însuşi.

N-am rezistat până la publicitate. O emisiune încropită, în care sforţarea de a face bici din orice temă răsuflată a săptămânii conţinea ceva trist. Pentru bani…, fie! Trebuie să-i câştigi cumva şi tu şi gazda ta. Însă, atunci când imaginea te duce cu gândul la prestatoarele unor stabilimente, începi să măsori altfel preţul compromisului.

Să trebuiască să fii deştept la comandă, că ai emisiune la TV sau articol zilnic de predat în redacţie, nu este o sarcină uşoară. Să ştii că nu ai nimic nou de spus pe un subiect sau altul şi totuşi să te prefaci de fiecare dată că ai descoperit America, mie îmi sugerează acele gemete simulate de domnişoare între duşuri care încearcă să transmită clienţilor confuzi că sunt şi satisfăcute şi curate.

Moda a lansat-o Ion Cristoiu la EVZ, cu “Chestiunea zilei”. Ani întregi, zi de zi, ziarul pe care îl conducea era deschis de “bulina roşie” a redactorului său şef, plasată în colţul de sud – est al primei pagini.

Aveai şi ce să scrii interesant în acele vremuri. Se ridica o cortină până atunci impenetrabilă de pe o lume plină de enigme.

Acum însă…

Foarte rar mai găseşti în opintitele intervenţii de tot felul ceva cu adevărat original şi de substanţă. Informaţiile despre Ukraina care vin de la autorităţi sunt trucate conform intereselor propagandei de război, evoluţiile din politica internă sunt deformate de lentilele curbe ale partizanatului politic. Generalii repetă aceleaşi teorii bazate pe strategii valabile acum 80 de ani, iar analiştii, în criză de idei, invocă “surse credibile” şi apelează tot mai mult la ficţiune pentru a descrie realitatea.

Astfel, interesul publicului larg se diluează faţă de temele cu adevărat grave şi evadează în derizoriul manelistic reconfortant, gen Delia – Oţelul Galaţi sau Tzanca Uraganul. Să primeşti mereu aceeaşi informaţie vlăguită, chiar dacă decorată cu semne de exclamare dintre cele mai zglobii, devine nu doar plictisitor dar şi enervant.  Reacţia de respingere apare natural şi fură prim – planul.

E greu să fii deştept la comandă şi e şi mai greu să nu ai libertatea de a spune NU când nu ai ce spune.

Oare Ion Cristoiu, Mircea Badea, Cornel Nistorescu nu or avea momentele lor de exasperare în faţa sclavagismului impus de propria condiţie? Sunt convins că le mai au. Doar că reuşesc să se salveze, cel mai adesea, prin talentul lor de a găsi în orice elemente de originalitate.

Toţi au dobândit o tehnică specială de a comenta, fără să te plictisească, chiar şi despre cele mai banale lucruri. Urmărindu-i, aproape că nu te mai interesează ce spun ci doar cum spun.

Îi admir pentru tenacitatea lor dar îi şi compătimesc pentru lanţurile cu care se leagă singuri de o formă de existenţă profesională extrem de posesivă.

Sigur, orice profesie are dezavantajul rutinei. Doar că atunci când eşti formator de opinie ai (sau ar trebui să ai) tracul scenei. Să ştii că mii de oameni te urmăresc şi, uneori, chiar se lasă influenţaţi de ideile tale, devine (sau ar trebui să devină) o povară. Să nu-i îndrumi greşit, să nu-i dezamăgeşti apasă (sau ar trebui să apese) obsesiv.

În nefireasca acalmie aşternută peste furtuna atâtor crize suprapuse iată că mai apare câte un subiect care să ne invioreze. Justiţia română recidivează în a se compromite internaţional. Măreaţa construcţie a trioului nefast Băsescu – Macovei – Kovesi îşi arată putregaiul peste timp. Cazul Oprescu este luat în vizor de judecătorii şi procurorii din Grecia care arată cum trebuie practicată cu adevărat meseria de magistrat.

Eşec după eşec, ruşine după ruşine, completuri de judecată constituite după interese politice, sentinţe aiuritoare, decizii ale CCR ignorate tendenţios; iar pentru noi principala prioritate din justiţie este desfiinţarea secţiei speciale, ca niciunul dintre infractorii cu robă să nu plătească.

Mi se pare esenţial să ne întoarcem la subiectele noastre interne. Pandemia şi acum războiul le-a dat un respiro neaşteptat unor gangsteri ale căror potlogării ţineau înainte vreme prima pagină. Cel mai scandalos caz, modul în care Clotilde Armand a ajuns primar la Sectorul 1, a fost lasat în adormire. Prilej cu care au fost “evaporate” şi unele probe cheie din popularizatul dosar.

Să ne fixăm luneta pe Clotilde Armand, pe Nicuşor Dan, pe uriaşele achiziţii ilegale din pandemie (vaccinuri, măşti etc.), pe adevăratele focare de corupţie din justiţie.

Cu atâtea crize internaţionale care nu depind de noi, a venit momentul să ne întoarcem acasă şi să dereticăm prin ograda proprie. Aici, da, chiar putem face ceva, chiar putem influenţa. Totul e să şi vrem!

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/06/editorialisti.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/06/editorialisti-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialecazul Clotilde Armand,Cornel Nistorescu,CTP,editorialisti,Ion Cristoiu  În ultima vreme scriu mai rar. Nu mai am subiecte care să-mi bată violent la uşă, să dea în clocot, să vrea afară. Niciodată nu am pretins că scriu, în primul rând, ca să le fiu de folos altora. Ştiu, aşa ar suna marketing- corect, dar adevărul e altul. Aţi...Blog politic si polemic