Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

În general bogaţii sunt curtaţi pentru că nu lucrează cu mărunţiş. Ce e după virgulă rotunjesc, cu generozitate, in sus.

Există însă un nivel al bogăţiei peste care nu mai lucrează nici măcar cu bani mari. Le ajunge imaginea.

Vă amintiţi nuvela lui Mark Twain “Bancnota de un milion de lire sterline”? Era suficient ca posesorul acelei bancnote să o arate, să o prezinte spre plată, ca toate să i se ofere pe gratis.

Când Traian Băsescu a anunţat, cu emfază, opţiunea sa pentru “marele licurici”, pentru axa Washington – Londra – Bucureşti, atât el cât şi o mare parte dintre români au avut sentimentul alegerii providenţiale. Era ca şi cum triunghiul cu cele trei vârfuri ar fi devenit peste noapte un fel de sistem de vase comunicante în care bogăţia Americii, măreţia Angliei, urmau să se transfere natural, gravitaţional, fără efort, României scufundate, readucând-o la lumină, la nivelul de bunăstare al partenerilor ei .

Timpul scurs de-atunci a demonstrat că în politică, şi mai ales între mărimi disproporţionate, principiul vaselor comunicante nu funcţionează. România nu numai că nu a fost invitată la masa bogatilor, să reconstruiască alături de aceştia Irakul sau Afganistanul, dar este ţinută la o distanţă prudentă chiar de partenerii săi de axă: pe latura transatlantică vama vizelor  îngrădeşte unilateral, pe latura europeană punctul de intrare în Schengen ne este încă sigilat.

Recenta sărbătorire, pe 4 iulie, a Zilei Independenţei SUA, a prilejuit manifestarea unor poziţii politice la prima vedere contradictorii. Pentru a încerca să înţeleg mesajul de sub aparenţe, am analizat în primul rând interviul dat ziarului Adevărul de Ambasadorul Mark Gitenstein, dar am revăzut şi articolele, talkshow-urile, consacrate acestei teme.

Până la a urmări interviul ambasadorului, eram contrariat de următoarea nepotrivire: pe de o parte domnul Gitenstein lăuda reformele guvernului Boc şi iniţiativa preşedintelui Băsescu de revizuire a Constituţiei, pe de altă parte domnul Băsescu declina invitaţia Ambasadei SUA de a participa la ceremonia din 4 iunie. Cum să-i aduci o astfel de ofensă “licuriciului mare” tocmai când acesta pare a te susţine?

Răspunsul l-am primit descifrând, atât cât mi-a fost cu putinţă după 30 de minute de interviu, nu doar mesajul domnului ambasador, ambalat diplomatic, ci şi tipologia domniei sale.

Marca principală a domnului Gitenstein este conştiinţa puterii pe care o reprezintă. Cu un facies impenetrabil, cu o tehnică a echivocului ajutându-l să iasă relaxat din cleştii celor mai incomode întrebări, domnia sa comunică limpede doar ce vrea şi cât vrea să comunice. Am avut senzaţia, urmărindu-l, că mă aflu în faţa unui maestru al excelentei şcoli americane de diplomaţie strategică, descendent direct din Henry Kissinger.

Henry Kissinger afirma intr-un interviu dat la Bucureşti, în decembrie 2007, lui Emil Hurezeanu, următoarele: Marii oameni de stat opereaza la limita exterioara a posibilitatilor. Cei mediocri opereaza in interiorul limitelor si nu creeaza mare lucru, iar nesabuitii depasesc mult limitele si submineaza increderea nu doar in societatea lor, ci si in restul lumii.

Dacă conjugăm această judecată de valoare cu o altă aserţiune, din acelaşi interviu al lui Kissinger, cum că “America nu are nici un interes sa existe relatii ostile intre Rusia si Romania. De fapt, ne-ar placea sa fie prietenoase”, cred că ne apropiem de ieşirea  din dilema pe care am formulat-o la început, referitoare la neparticiparea lui Traian Băsescu la Ziua Americii din acest an: probabil că SUA îl consideră pe Traian Băsescu, mai ales după incidentul “da, şi eu aş ordona Români treceţi Prutul”, un lider nesăbuit. Şi, probabil, i-a transmis asta şi direct, ferit de ochii opiniei publice (de e dânsul, acum, copleşit de ranchiună), nu doar indirect şi la vedere cum a făcut-o anunţându-l pe Mircea Geoană şi nu pe actualul Preşedinte al României drept cel mai mare prieten român al Americii.

Să nu ne facem insă iluzii, plecând de la aceste semnale, că SUA l-ar vrea debarcat pe Traian Băsescu. SUA are probleme mult mai importante decât îndepărtarea unui lider, e adevărat, jenant de lipsit de autocontrol, dar care îi mănâncă din palmă în problemele majore pentru ea; şi când vine vorba de scutul antirachetă şi când vine vorba de înlocuirea, pe câmpurile de luptă, a soldaţilor americani, atât de preţuiţi in ţara lor, cu carnea de tun românească, fără valoare pentru guvernanţii de la Bucureşti, Traian Băsescu, precum în nuvela lui Mark Twain, nu pretinde nimic în schimb, pentru poporul său. Cum să vrei, atunci, SUA fiind, să debarci o astfel de “pleaşcă” (vorba cuiva care-l cunoaşte bine pe Preşedinte)?

În încheierea interviului său dat ziarului Adevărul, Mark Gitenstein ţine să precizeze în mod deosebit un detaliu despre investiţia americană strategică de la Deveselu: “Statele Unite acoperă toate costurile, guvernul român nu plăteşte nicio sumă substanţială”.

Vă mulţumim domnule ambasador, ne-aţi liniştit. La cât de disperat este preşedintele nostru să pară că măcar cu americanii nu s-a pus rău, ar fi putut să vă mai şi plătească pentru a vă lăsa să amplasaţi rachetele în ograda noastră. Slavă Domnului, nu a făcut-o!

 

Contele de Saint GermainEditoriale4 iulie,Adevarul,Basescu,Deveselu,Hurezeanu,Kissinger,Mark Gitenstein,Rusia,scutul antiracheta,SUAÎn general bogaţii sunt curtaţi pentru că nu lucrează cu mărunţiş. Ce e după virgulă rotunjesc, cu generozitate, in sus. Există însă un nivel al bogăţiei peste care nu mai lucrează nici măcar cu bani mari. Le ajunge imaginea. Vă amintiţi nuvela lui Mark Twain “Bancnota de un milion de lire...Blog politic si polemic