Scorul acestui articol
[Total: 4 voturi. Media: 2.8]

V-aţi întrebat vreodată de ce în România (dar şi în multe alte ţări) scriitorii sunt invitati să scrie articole politice? Oare această invitatie, pornită în cele mai multe cazuri dinspre media către ei, ascunde nevoia de adevăr sau altceva?

De ce m-aş duce, în căutarea adevărului, la un umanist şi nu la un realist?  De ce aş aştepta clarviziune şi soluţii pentru viaţa mea de zi cu zi mai mult de la un romancier decât de la un fizician?

În mod normal cei care formalizează cel mai bine o stare de fapt, cei care se pricep a-i pune variabilele şi constantele într-o ecuaţie cu sens sunt matematicienii, nu eseiştii. Şi tot aşa pentru aflarea soluţiilor. Atunci? De ce se apelează la Mircea Cărtărescu şi nu la Solomon Marcus? De ce nu are rubrică permanentă într-un cotidian central Mircea Maliţa şi nu Florin Iaru?

Explicaţia mi se pare evidentă: nici ziarele, nici televiziunile nu caută, prioritar, adevărul ci audienţa. Scriitorii au două avantaje în aceste condiţii: se bucură, din start, de mai multă notorietate la nivelul populaţiei medii şi se pricep să scrie, să vorbească, mai atrăgător. Altfel spus, au calităţi mai bune de manipulatori decât riguroşii dar plicticoşii savanţi.

Vorbim adesea de “formatori de opinie” cu referire la personalităţi precum Andrei Pleşu ori Gabriel Liiceanu. E corectă încadrarea? Eu cred că da. Originalitatea ideilor acestora, talentul lor de a exprima aceste idei  în cuvinte proaspete şi metafore memorabile aproape că anihilează liberul arbitru al cititorului. Mulţi ajung să-şi zică: “păi dacă aşa susţine Pleşu, aşa trebuie să fie. Cine sunt eu să-l contrazic pe Pleşu”? Şi astfel, în dosul strălucirii unor paradoxuri sau speculaţii, adevărul păleşte, aproape că nici nu mai contează.

Dacă Andrei Pleşu a priceput  ce se aşteaptă de la el când i se oferă rubrici, şi pune accentul pe a scrie bine literar, adesea în dauna justeţii mesajului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Mircea Cărtărescu. Comentariile sale politice sau, în ultima perioadă, inspirate din cotidianul social, sunt parcă deliberat aliterare. E ca şi cum autorul ar avea complexul machiajelor: să nu cumva  să-l acuze cineva că încearcă să mistifice adevărul prin cosmetizare.

Dar aceasta este o greşeală. Dezbrăcându-şi textele de podoabe, prezentându-ne seci reportaje de front, construcţii ridate şi  fraze cu pete de ficat, nu face altceva decât să renunţe la atuurile sale de artist, la forţa sa de seducţie. Sperând, prin folosirea unor tehnici de cine-verite (care tot opţiune stilistică înseamnă până la urmă, doar că una la care nu se pricepe), să devină mai credibil. Ceea ce nu se întâmplă, ci, dimpotrivă. Cititorul, văzând că nu regăseşte în articole autorul aşteptărilor sale, începe să se îndoiască şi de opiniile expuse de acesta.

Când pretinzi că eşti artist şi trebuie să relatezi despre un domeniu la care nu te pricepi fie renunţi, fie cedezi această sarcină dificilă artistului din tine. Cu alte cuvinte, încerci să transfigurezi materia  brută prin intermediul talentului tău. Altfel, compromiţi şi subiectul, te compromiţi şi pe tine.

Scriitorul Mircea Cărtărescu este de nerecunoscut în articolele sale politice şi sociale din EVZ. Poate şi din acest motiv a avut parte de dezamăgirile mărturisite în cel mai recent dintre acestea.

De ce oare nu incearcă să ia exemplu de la înaintaşi ai lui care au avut înţelepciunea, scriind despre lucruri in care nu erau specialişti, să se descurce cu strălucire?

Să citească, din arhive, savuroasele pastile pe teme sportive scrise de Fănuş Neagu ori delicioasele eseuri, tot pe teme sportive, ale lui Radu Cosaşu şi apoi să-şi răspundă la întrebarea: în astfel de aventuri extraartistice (aparent), talentul trebuie reprimat sau pus la treabă să subjuge cu armele ce l-au consacrat?

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,EVZ,Fanus Neagu,Florin Iaru,Gabriel Liiceanu,Mircea Cartarescu,Mircea Malita,Radu Cosasu,Solomon MarcusV-aţi întrebat vreodată de ce în România (dar şi în multe alte ţări) scriitorii sunt invitati să scrie articole politice? Oare această invitatie, pornită în cele mai multe cazuri dinspre media către ei, ascunde nevoia de adevăr sau altceva? De ce m-aş duce, în căutarea adevărului, la un umanist şi...Blog politic si polemic