Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Cel mai trist e să fii un mort in viaţă. Să respiri, să îţi bată inima şi totuşi să nu mai poţi nutri în raport cu ceilalţi alte speranţe decât de a deveni pentru ei prilej de reculegere, destinaţie de pelerinaj.

O preumblare sub formă de moaşte pe la reuniunea informală a Consiliului European, o apariţie aproape spiritistă la summitul de la Chicago, menită să testeze dacă lui Obama îi e frică sau nu de întuneric şi, apogeu al absenţei prin prezenţă, întâlnirea cu un alt dus din realitate, premierul Ungariei , Viktor Orban.

Cam acestea sunt simulările de semne vitale pe care a fost în stare să le producă în ultima lună , prin jocuri de umbre şi proiecţii holografice, preşedintele nostru deja mort şi  îmbălsămat.

Ca şi în cazurile Lenin, Mao şi, mai recent, Fidel, se observă o întârziere a oficialităţilor în a anunţa ilustrul deces. Să nu se destabilizeze societatea, luată prea din scurt de veste şi fără pregătire psihologică.

Lumea însă s-a prins. Lumea nu e proastă. Lumea înţelege că, oricâte defecte ar fi avut acest om, avea şi două însuşiri lăudabile: replică şi drag de Cuza. Însuşiri dintre acelea pe care le duci cu tine în mormânt, căci nimeni nu ţi le poate lua cât eşti in viaţă. Pentru că ele sunt însăşi textura ta indestructibilă.

Ori tocmai aici se trădează răposarea preşedintelui nostru: cele două au dispărut.

Sunt gata să accept că formularea de replici, chiar la numărul  imens de tăvăleli la care a fost supus în ultima vreme, putea fi întârziată de piedici fizice: o inflamare a corzilor vocale de la prea mult rece, o moleşire a spontaneităţii polemice de la prea mult cald sau, pur şi simplu, tendinţa irepresibilă de a pufni în plâns doar la pronunţarea unor anumite nume proprii.

Ceea ce mi se pare însă un semn indubitabil de lipsă de viaţă este desolidarizarea de Cuza. Să-l primeşti pe Viktor Orban doar pentru că s-a prezentat cu flori la mausoleu, să rămâi inert la împroşcarea cu gulaş sleit a ochelarilor de vedere la distanţă ai guvernului şi parlamentului ţării al cărei preşedinte te pretinzi, asta da rigor mortis.

Dacă preşedintele nostru nu mai deschide nici gura, nici ochii la importanta poză pe cal alb destinată istoriei, atunci trebuie să ne pregătim în grabă pentru funeralii naţionale.

Contele de Saint GermainEditorialeCuza,Fudel Castro,Lenin,Mao,Obama,Viktor OrbanCel mai trist e să fii un mort in viaţă. Să respiri, să îţi bată inima şi totuşi să nu mai poţi nutri în raport cu ceilalţi alte speranţe decât de a deveni pentru ei prilej de reculegere, destinaţie de pelerinaj. O preumblare sub formă de moaşte pe la reuniunea...Blog politic si polemic