Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Citesc cu interes editorialele lui Cornel Nistorescu. Apreciez de fiecare dată stilul şi, de cele mai multe ori, abordarea. Acum însă, am găsit în ultimul editorial, intitulat “Festivalul percheziţiilor şi arestărilor”, câteva idei care mă provoacă la comentarii.
Titlul reflectă perfect ceea ce face DNA în ultima vreme: un spectacol de mare desfăşurare, un festival gândit să ia ochii şi să nască breaking news-uri, cu tot arsenalul montărilor grandioase din filmele cu mafioţi: nume rezonante, imagini cine – verite, mascaţi, sirene, percheziţii, cătuşe, stenograme, ştiri pe surse, declaraţii de nevinovăţie şi consternare, procurori sumbri şi muţi, indicii rău prevestitoare.
Domnului Nistorescu îi place acest spectacol. Mie nu. Mie mi se pare că justiţia practicată şi promovată după o astfel de reţetă hollywoodiană îşi pierde una dintre particularităţile definitorii şi anume discreţia.
Aşa zisa justiţie independentă, al cărei elogiu îl trâmbiţează tocmai cei care au priponit-o cu groase odgoane politice de interesele lor momentane, se ocupă de punerea în scenă a unor spectacole pirotehnice în loc de a încerca să facă dreptate cu adevărat.
În mod normal, singura parte publică dintr-un act de justiţie instrumentat corect de către instituţiile specializate ale statului ar trebui să fie procesul din sala de tribunal. În rest, celelalte faze – urmărirea penală (incluzând culegerea de probe), punerea sub acuzare (dacă este cazul) – ar trebui călăuzite de principiul prezumţiei de nevinovăţie. Care să protejeze imaginea şi demnitatea persoanei suspectate până la pronunţarea sentinţei judecătoreşti. O astfel de protectie ar presupune discreţie, lipsă de publicitate şi nu mobilizarea prealabilă a presei şi defilarea aranjată a suspecţilor pentru a fi filmaţi cu cătuşe la mâini.
La noi setea de spectacol şi de publicitate a DNA atinge culmi ale patologicului: o bătrânică din Moldova este ridicată cu mascaţii şi dusă sub escortă, ca un criminal periculos, tocmai la Bucureşti, să fie interogată de cei mai intransigenţi procurori. Ţăranii care au votat la referendumul de demitere a preşedintelui sunt scoşi în cămăşi de noapte pe uliţă, pentru a fi puşi să jure pe biblia trântită pe capota maşinii aceloraşi procurori de oţel.
Asta-i justiţie? Mai mult aduce a ritual de lapidare.
Asta-i curăţenie? Mai mult aduce a reglare de conturi.
Sigur, politicienii români au talentul de-a cere palme, dacă nu chiar zeghe. Aciuaţi prin partide cu unicul gând de-a da tunuri, de a-şi converti găoşenia în aur, cei mai mulţi dintre ei au furat de-au rupt pe vremea când modele erau escrocii, descurcăreţii, aranjorii.
Dacă acţiunea îndreptată împotriva lor ar fi o iniţiativă clandestină, un soi de haiducie robinhoodiană, dacă, deci, România s-ar asimila pădurii Sherwood în care tocmai s-a dat liber la vânătoarea de politicieni borfaşi, aş mai putea înţelege. Dar noi ne împăunăm cu performanţa de a fi devenit stat de drept, cu instituţii democratice şi cu respect pentru drepturile omului. Asta mă enervează!
Pe de o parte afişăm principii de justiţie modernă, cu instituţii mature, pe de altă parte ascultăm telefoane in draci, sifonăm stenograme în presă şi arestăm preventiv, la grămadă, tot ce mişcă de cealaltă parte a liniei frontului politic. Mai ceva ca-n vremuri de război.
Pe de o parte procurorii DNA se declară imparţiali, obiectivi, apolitici, pe de altă parte confiscă brutal campania electorală concentrându-şi exact în luna alocată ei acţiunile cele mai spectaculoase şi cu impact asupra unora dintre candidaţi.
Aşa cum am scris şi în articolul “Gruparea paramilitară DNA”, nu acţiunile în sine ale acestei instituţii sunt supărătoare ci perioada în care ele au fost planificate. Un moratoriu privind lansarea în spaţiul public al marilor dosare (Microsoft, privatizarea pădurilor din Moldova, EADS) astfel încât să nu fie bruiată şi deturnată campania electorală (ar fi fost vorba de doar o lună de amânare) nu ar fi avut ce şi cum să dăuneze actului de justiţie. În schimb ar fi folosit alegătorilor, permiţându-le să decidă cu capetele lor şi nu sub presiunea unor evenimente cu serioasă încărcătură manipulatorie pe cine să voteze.
M-au criticat unii, după articolul anterior, că aş ţine cu infractorii, că atacând practicile DNA lovesc, de fapt, în actul de justiţie. Le răspund cu tot calmul pe care mi-l dă conştiinţa curată: vă înşelaţi!
Eu chiar doresc să avem o justiţie în care să cred. Care să-mi inspire incredere. Din păcate, ceea ce numim azi “justiţie independentă” în România este un organism care are, în loc de cap, un computer cu tastatura la Cotroceni.
Am fost unul dintre cei mai acizi critici ai lui Adrian Năstase pentru corupţia din timpul regimului său. Nu pot însă, în virtutea unor resentimente şi a dorinţei de dreptate, să-i felicit pe procurorii şi judecătorii care l-au condamnat fără probe. Ei nu au făcut justiţie ci poliţie politică.
La fel în cazul Dan Voiculescu. Fără a fi deloc un admirator al acestuia, susţin cu toată convingerea şi buna credinţă că procesul în care el a fost condamnat este cel mai ruşinos şi descalificant proces politic din România post-comunistă.
Mai face Cornel Nistorescu o afirmaţie pe care n-o pot lăsa necomentată: “Din fericire, cei de afară şi câteva instituţii ale statului încearcă să stopeze fenomenul (fenomenul corupţiei generalizate a politicienilor din România (n.a.))”.
Cred că am putea spune “din fericire” doar dacă metodele folosite în această tentativă de stopare a fenomenului ar fi corecte. Din păcate, multe dintre metode sunt abuzive (arestările preventive care din excepţie au devenit regulă, rechizitoriile întocmite aproape exclusiv pe interceptări, timorarea judecătorilor care îşi permit să aibă alte păreri decât procurorii DNA, refuzul dreptului la apărare prin neacceptare de martori, probe, expertize etc.) sau aplicate cu dublă măsură (Dan Radu Ruşanu judecat în stare de arest, Sorin Blejnar judecat în libertate, dosarul ALRO ţinut la sertar, dosarul Microsoft lansat ca armă de campanie, cu surle şi trâmbiţe etc. etc. etc.).
Mă întristează că mulţi compatrioţi oneşti, bine intenţionaţi, cu sete de dreptate cad în capcana de a considera că justiţia din România este pe cale de a se însănătoşi doar pentru că în ultima vreme s-au înmulţit dosarele penale şi condamnările cu executare în lumea îmbogăţiţilor peste noapte.
Putem oare uita că “părinţii” acestei justiţii “renăscute” sunt Traian Băsescu, Monica Macovei şi Daniel Morar? Putem nesocoti înţelepciunea populară care spune “ce naşte din pisică şoareci mănâncă”? Putem ignora faptul că vârfurile de lance ale aceste redutabile arme băsiste sunt Laura Kovesi şi Livia Stanciu, care pun înaintea profesiei de magistrat fanatismul de a face pe plac, cu preţul oricărui compromis, unui preşedinte dominator şi resentimentar?
“Peştele de la cap se-mpute” nu-i deloc o vorbă goală. Degeaba corpul magistraţilor, la nivel bazal, este compus majoritar din justiţiari probi. Atâta vreme cât în fruntea lor sunt nişte nişte funcţionari eşuaţi în compromis, pentru care nu aflarea dreptăţii ci găsirea şefului potrivit reprezintă obiectivul major al profesiei, nimic bun nu putem aştepta de la această breaslă.
Va pleca Băsescu, va veni Ponta – o simplă predare de ştafetă, un banal transfer de viciu instituţional.
Voi fi de acord cu afirmaţia lui Cornel Nistorescu (“din fericire câteva instituţii ale statului incearcă să stopeze fenomenul”) abia după ce voi vedea eliberate respectivele instituţii de povara pietrelor de moară ce le conduc în prezent şi după ce acestea vor primi dreptul legal de a-şi alege singure, pe criterii strict prosesionale şi morale, liderii.
Tare mi-e teamă însă că preşedintele care va veni după 21 decembrie, oricare va fi acesta, va prefera să continue, în beneficiul său, practicile de până acum şi nicidecum să reformeze sistemul.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,Cornel Nistorescu,Dan Radu Rusanu,Dan Voiculescu,Daniel Morar,DNA,dosarul ALRO,dosarul EADS,dosarul Microsoft,Laura Kovesi,Livia Stanciu,Monica Macovei,padurea Shervood,Robin Hood,Sorin BlejnarCitesc cu interes editorialele lui Cornel Nistorescu. Apreciez de fiecare dată stilul şi, de cele mai multe ori, abordarea. Acum însă, am găsit în ultimul editorial, intitulat “Festivalul percheziţiilor şi arestărilor”, câteva idei care mă provoacă la comentarii. Titlul reflectă perfect ceea ce face DNA în ultima vreme: un spectacol...Blog politic si polemic