Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Obiectivitatea este un atribut care are consistenţă doar în mulţimea fenomenelor măsurabile fizic. Este o iluzie să pretindem că putem fi obiectivi în judecăţi  atingând  domenii  cu variabile inefabile  precum estetica,  morala, politica.

Frumosul, corectul, binele public sunt categorii ce se definesc în receptor în mai mare măsură decât în emiţător. Şi cum emiţătorul  este, de regulă, unul, iar receptorul un personaj colectiv, cât numără mulţimea care alcătuieşte receptorul cam tot atâtea judecăţi de valoare i se pot asocia categoriei judecate. Cum să decizi că, în absolut,  o judecată este obiectivă şi alta nu, când tu însuţi operezi cu parametrii tăi individuali, unici, veniţi din transcendenţă, din educaţie, din cultură.

Într-un fel îl judecă pe Traian Băsescu cineva care în cei şapte ani de-acasă a învăţat că minciuna este un păcat capital şi în alt fel îl judecă un adept al principiului “scopul scuză mijloacele”.

De aceea devin foarte suspicios atunci când cineva invocă obiectivitatea pentru a-şi apăra opiniile politice.

Un cititor m-a întrebat zilele trecute dacă eu mă consider obiectiv în ceea ce scriu. I-am răspuns că “obiectivitatea” mea este de tip pictor, nu  fotograf. Rămâne în continuare să decidă fiecare cât de obiectiv era Picasso în portretele sale şi apoi, păstrând proporţiile, să interpreteze răspunsul meu.

Dacă susţin că judecăţile şi opţiunile politice nu pot şi nu trebuie să beneficieze de prezumţia de obiectivitate, adaug că ele, în schimb, pot indica buna sau reaua credinţă a titularilor lor.

Atunci când cineva apreciază minciuna ca pe un element secundar şi neeliminatoriu  în ecuaţia bunei guvernări, nu-l pot acuza pe acel cineva, neapărat, de rea credinţă. Poate aşa a fost el educat să gândească şi, în sistemul său de valori, dacă un despot  minte dar face şi lucruri bune pentru popor,  atunci el rămâne în continuare eligibil. Când însă aceeaşi persoană, pentru a-şi apăra preferatul, apelează la argumente de tipul “toţi mint”, negând că ar exista diferenţe de gravitate între diverse tipuri de minciuni şi grade de comparaţie între acestea, ea trădează o rea credinţă evidentă şi se descalifică pentru plauzibilitate.

Aş putea duce mai departe aceste reflecţii trecând la exemple, nominalizări, tentative de încadrare. Nu voi face însă asta acum. E duminică.

Vă voi propune însă să reflectaţi singuri şi, eventual, să îmi transmiteţi, judecând cu bună credinţă, cum vi se par, prin prisma celor de mai sus, personaje precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Dinu Patriciu, H.R. Patapievici, Mircea Cărtărescu şi, fie, deşi  joacă într-o divizie inferioară, Mircea Mihăieş.

Judecata voastră va fi cu atât mai valoroasă cu cât ea va nuanţa, va face diferenţe,  între cei supuşi analizei.  Un clasament în care toţi sunt plasaţi pe acelaşi loc, fie acesta primul sau ultimul, nu ar avea nicio valoare.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Basescu,buna credinta,Dinu Patriciu,Gabriel Liiceanu,H.R. Patapievici,Mircea Cartarescu,Mircea Mihaies,Obiectivitate,PicassoObiectivitatea este un atribut care are consistenţă doar în mulţimea fenomenelor măsurabile fizic. Este o iluzie să pretindem că putem fi obiectivi în judecăţi  atingând  domenii  cu variabile inefabile  precum estetica,  morala, politica. Frumosul, corectul, binele public sunt categorii ce se definesc în receptor în mai mare măsură decât în...Blog politic si polemic