Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Acest comentariu a fost postat la articolul lui Andre Plesu din Dilema Veche, intitulat „Despre disperare”)

Aș ieși din generalizarea conceptului de disperare care, sub constrângerea prea multor ipoteze inductive, riscă să conducă la o bandă descurajant de îngustă a soluțiilor acceptabile pentru dezdisperare. Să încercăm două particularizări  ale disperării, aplicabile nouă, ca români, acum.

Una ar fi disperarea egoistă, aceea iscată de denădejdi individuale, de drame personale: mi s-a tăiat salariul, pensia, am rămas fără mijloace minime de subzistență, nu-mi pot îndeplini datoria de părinte, de soț; însăși condiția mea de ființă umană demnă se degradează iremediabil. În jur totul a devenit o junglă. Valori în care credeam sunt persiflate de înșiși cei de la care le-am deprins. Am ajuns un inadaptat. Un exclus. Un număr. În ce tip de reabilitare să mai sper? Pe ce să mă mai sprijin?

Cunosc profesori in situatia asta. Și pensionari intelectuali. Și, în general, oameni educați în respectul moralei și al religiei. În cazul lor „íncercarea de intervenție concretă, de pus umărul, de depanare financiară” ar fi percepută, dacă vine individual și nu instituțional, ca o umilință în plus. Mult mai consistent i-ar recupera pe acești oameni semne de reintrare în normalitatea etică în care ei și-au fixat reperele. Asumarea de către luminații și executivii țării a impasului în care a ajuns națiunea și fermitate în neabdicarea de la onoare și legalitate. Pe acești oameni, de pildă, i-ar ajuta enorm să vadă că Pleșu și Liiceanu nu cauționează cu tăcerea lor hoția în general și, în particular, hoți din imediata lor proximitate (ex. Sever Voinescu). La un astfel de ajutor domnul Pleșu nu s-a gândit.

O a doua specie de disperare ar fi disperarea altruistă. Disperarea celor care simt că le e din ce în ce mai greu să trăiască, deși au cu ce, pentru că îi exasperează tirania și inechitatea sistemului. Doina Cornea poate fi un exponent al acestei categorii sau, mai recent, Cristiana Anghel. Ca dânsele însă sunt azi mii, poate sute de mii de români care, fără a avea temeritatea și forța de a se manifesta atât de intens, sunt deșirați de disperarea lor altruistă, de neputința de a accepta să trăiască doar pentru sine, cu spatele la suferința atât de multora de lângă ei. Nimic din rețetele imaginate de blajinul domn Pleșu în vademecumul sau  de azi nu le este aplicabil acestora.

Discursul nu ajută? Ce elegantă și comodă evaziune! Poate că dacă discursul ar fi venit, mai ales de la un om de anvergura domnului Pleșu, doamna Anghel n-ar mai fi trebuit să-și pună viața în pericol ca să tragă un semnal de alarmă. Poate că dacă discursul ar veni, chiar acum, în ceasul al 12-lea, mulți dintre cei ce plănuiesc gesturi disperate ar putea fi opriți la timp. Nu, domnule Pleșu, nu e deloc limpede că discursul nu ajută. Ba dimpotrivă. Cel puțin în cazul disperărilor altruiste. Trebuie însă să fie un discurs onest în identificarea cauzelor disperării și angajat întru eliminarea lor.

Suport bibliografic: Vaclav Havel, cu Carta 77 și dezvoltarea conceptului „puterea celor fără de putere”.

Contele de Saint GermainEditorialedespre disperare,Dilema Veche,Havel,Plesu,Voinescu(Acest comentariu a fost postat la articolul lui Andre Plesu din Dilema Veche, intitulat 'Despre disperare') Aș ieși din generalizarea conceptului de disperare care, sub constrângerea prea multor ipoteze inductive, riscă să conducă la o bandă descurajant de îngustă a soluțiilor acceptabile pentru dezdisperare. Să încercăm două...Blog politic si polemic