Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

În ultima vreme domnul Pleșu ne copleșește cu un soi de înfumurare eclectică. Moralizează în stânga și-n dreapta cu o bosumflată lehamite, dar nu aplicând un sistem de valori oamenilor ci improvizându-și sisteme de valori după oameni.

Domnia sa nu coboară la mecanica balanței pentru a cântări echitabil. De ce să îmbrace de bună voie cămașa de forță a rigorii și obiectivității când are la îndemână retorica, atât de bine stăpânită, a paradoxului. Cu care poate zbura liber, în contra evidențelor neconvenabile, spre orice dorit portret al subiectului țintit.

Într-un editorial devenit celebru, „De ce am votat totuși cu Băsescu » (e vorba de votul pentru al doilea mandat), Andrei Pleșu ne aducea la cunoștință : « Dacă (Geoană n.a.) va ieși (respectiv a ieșit) președinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacțiile, reflexele și echipa lui”. De unde rezulta implicit, nu?, că „pe reacțiile, reflexele și echipa lui Traian Băsescu” se putea bizui, din moment ce l-a votat.

Cu doar trei luni inainte însă de acel editorial, iată ce declara același Andrei Pleșu în „Criza spiritului critic” referindu-se la Traian Băsescu: „mă deranjau reacțiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum și alternanța de emotivitate lăcrămoasă și brutalitate cazonă în care se complăcea adesea”. Sau, mai jos, „Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine”.

Când să-l credem pe domnul Pleșu? Când ne dă de înțeles că l-a votat pe TB pentru că se putea bizui pe reacțiile și echipa acestuia sau când ne spune în clar că reacțiile lui TB îl deranjau și că nici oamenii lui TB (adică echipa lui n.a.) nu-i plăceau foarte mult?

Sigur că  aceia care „trăiesc intelectualmente din parapon, hachițe și fermentație viscerală” s-ar grăbi să observe că domnul Pleșu scrisese „Criza spiritului critic” în septembrie 2009, atunci când sondajele de opinie îl dădeau ca sigur pe Geoană câștigător la prezidențiale. Prin urmare, câteva piruete în răspărul „lebedei negre” nu ar fi fost tocmai o mișcare lipsită de tact a acestui Siegfried prins între Odetta și Odilia.

Să nu-l credem insă mizantrop pe domnul Pleșu. Există și persoane care-i plac, pe care ni le recomandă cu argumente și frenezie. Iată, Teodor Baconschi.

Pe 22 decembrie 2009, imediat după numirea domnului Baconschi ca Ministru  de Externe, Andrei Pleșu îi dedică acestuia un adevărat panegiric (ascuns însă sub un titlu care poate induce în eroare, „Grosolănie politică”). Iată un scurt paragraf: „Cei care îl cunosc (pe T. Baconschi n.a.) îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ținuta sobră dar cordială, cultura, inteligența, stilul”.

Poate că domnul Pleșu nu aflase până la data scrierii acelui editorial de performanța de Guiness Book a domnului Baconschi privind ritmul de votare la Ambasada României de la Paris, ritm pe care l-a asigurat exemplar în calitatea sa de ambasador.

După aproape un an însă, când a reluat tema Baconschi mult mai substanțial, transformând în prolegomene panegiricul tocmai amintit, în mod sigur aflase „zvonurile” privind zelul diasporei pariziene în a-și exercita drepturile cetățenești. Ceea ce nu l-a împiedicat nicidecum pe Andrei Pleșu să persevereze în preamărirea domnului Baconschi, într-un articol de-a dreptul indecent prin flateria barocă, păstoasă, practicată.

Vă citez doar o mică parte, cât să vă puteți lua greața mai apoi cu o simplă felie de lămâie. Cei cu ficatul puternic și cu păcate majore de ispășit, n-au decât să se pună la încercare, continuând lectura la sursă.

„Când un om încă tânăr, neimplicat până acum în coterii suspecte, fără biografie de partid, fără scame de corupție pe rever, cultivat, verificat profesional printr-o substanțială carieră diplomatică se arată dispus să încerce o recalibrare a peisajului nostru politic, ar trebui să-l întâmpinăm cu oarecare cordialitate, dacă nu cu o reînnoită speranță”.

Pe cei grabnic îndemnători la a da credit  recomandărilor și preferințelor domnului Pleșu îi rog respectuos ca, înainte de a se dezlănțui,  să mai zăbovească o clipă la cele mai recente și reverberate izbânzi ale domnului Baconschi:

– cultivata și verticala preamărire a doamnei Udrea (în planul veleitarismului, pe  care domnul Pleșu îl observă, critic, doar la antipatizații, nu și la simpatizații săi dar, în egală măsură și în planul inteligenței, ținutei sobre și stilului, atât de elogiate de AP la TB);

– ruinarea, cu consecințe negative incalculabile, a relațiilor României cu Franța și Germania (în planul profesionalismului verificat și al carierei diplomatice substanțiale ale domnului Baconschi).

Andrei Pleșu își confecționează tot mai mult o lume după gusturile proprii. Este ca un aspirant la cosmos într-un simulator de zbor. Aude, vede, simte, dar lucruri selectate, rupte de realitatea din afară. De aceea, atunci când ne dă sfaturi riscăm, ascultându-l, să ne pregătim pentru un viitor căruia nici nu-i trece prin cap să ne includă în planurile sale.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Criza spiritului critic,de ce am votat totusi cu Basescu,Dilema Veche,Elena Udrea,Geoana,sistem de valori,Teodor Baconschi,Traian BasescuÎn ultima vreme domnul Pleșu ne copleșește cu un soi de înfumurare eclectică. Moralizează în stânga și-n dreapta cu o bosumflată lehamite, dar nu aplicând un sistem de valori oamenilor ci improvizându-și sisteme de valori după oameni. Domnia sa nu coboară la mecanica balanței pentru a cântări echitabil. De ce...Blog politic si polemic