Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

În ultima vreme domnul Pleşu ne copleşeşte cu un soi de înfumurare eclectică. Moralizează în stânga şi-n dreapta cu o bosumflată lehamite, dar nu aplicând un sistem de valori oamenilor ci improvizându-şi sisteme de valori după oameni.

Domnia sa nu coboară la mecanica balanţei pentru a cântări echitabil. De ce să îmbrace de bună voie cămaşa de forţă a rigorii şi obiectivităţii când are la îndemână retorica, atât de bine stăpânită, a paradoxului. Cu care poate zbura liber, în contra evidenţelor neconvenabile, spre orice dorit portret al subiectului ţintit.

Într-un editorial devenit celebru, “De ce am votat totuşi cu Băsescu » (e vorba de votul pentru al doilea mandat), Andrei Pleşu ne aducea la cunoştinţă : « Dacă (Geoană n.a.) va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui”. De unde rezulta implicit, nu?, că “pe reacţiile, reflexele şi echipa lui Traian Băsescu” se putea bizui, din moment ce l-a votat.

Cu doar trei luni inainte însă de acel editorial, iată ce declara acelaşi Andrei Pleşu în “Criza spiritului critic” referindu-se la Traian Băsescu: “mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea”. Sau, mai jos, “Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine”.

Când să-l credem pe domnul Pleşu? Când ne dă de înţeles că l-a votat pe TB pentru că se putea bizui pe reacţiile şi echipa acestuia sau când ne spune în clar că reacţiile lui TB îl deranjau şi că nici oamenii lui TB (adică echipa lui n.a.) nu-i plăceau foarte mult?

Sigur că  aceia care “trăiesc intelectualmente din parapon, hachiţe şi fermentaţie viscerală” s-ar grăbi să observe că domnul Pleşu scrisese “Criza spiritului critic” în septembrie 2009, atunci când sondajele de opinie îl dădeau ca sigur pe Geoană câştigător la prezidenţiale. Prin urmare, câteva piruete în răspărul “lebedei negre” nu ar fi fost tocmai o mişcare lipsită de tact a acestui Siegfried prins între Odetta şi Odilia.

Să nu-l credem insă mizantrop pe domnul Pleşu. Există şi persoane care-i plac, pe care ni le recomandă cu argumente şi frenezie. Iată, Teodor Baconschi.

Pe 22 decembrie 2009, imediat după numirea domnului Baconschi ca Ministru  de Externe, Andrei Pleşu îi dedică acestuia un adevărat panegiric (ascuns însă sub un titlu care poate induce în eroare, “Grosolănie politică”). Iată un scurt paragraf: “Cei care îl cunosc (pe T. Baconschi n.a.) îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ţinuta sobră dar cordială, cultura, inteligenţa, stilul”.

Poate că domnul Pleşu nu aflase până la data scrierii acelui editorial de performanţa de Guiness Book a domnului Baconschi privind ritmul de votare la Ambasada României de la Paris, ritm pe care l-a asigurat exemplar în calitatea sa de ambasador.

După aproape un an însă, când a reluat tema Baconschi mult mai substanţial, transformând în prolegomene panegiricul tocmai amintit, în mod sigur aflase “zvonurile” privind zelul diasporei pariziene în a-şi exercita drepturile cetăţeneşti. Ceea ce nu l-a împiedicat nicidecum pe Andrei Pleşu să persevereze în preamărirea domnului Baconschi, într-un articol de-a dreptul indecent prin flateria barocă, păstoasă, practicată.

Vă citez doar o mică parte, cât să vă puteţi lua greaţa mai apoi cu o simplă felie de lămâie. Cei cu ficatul puternic şi cu păcate majore de ispăşit, n-au decât să se pună la încercare, continuând lectura la sursă.

“Când un om încă tânăr, neimplicat până acum în coterii suspecte, fără biografie de partid, fără scame de corupţie pe rever, cultivat, verificat profesional printr-o substanţială carieră diplomatică se arată dispus să încerce o recalibrare a peisajului nostru politic, ar trebui să-l întâmpinăm cu oarecare cordialitate, dacă nu cu o reînnoită speranţă”.

Pe cei grabnic îndemnători la a da credit  recomandărilor şi preferinţelor domnului Pleşu îi rog respectuos ca, înainte de a se dezlănţui,  să mai zăbovească o clipă la cele mai recente şi reverberate izbânzi ale domnului Baconschi:

– cultivata şi verticala preamărire a doamnei Udrea (în planul veleitarismului, pe  care domnul Pleşu îl observă, critic, doar la antipatizaţii, nu şi la simpatizaţii săi dar, în egală măsură şi în planul inteligenţei, ţinutei sobre şi stilului, atât de elogiate de AP la TB);

– ruinarea, cu consecinţe negative incalculabile, a relaţiilor României cu Franţa şi Germania (în planul profesionalismului verificat şi al carierei diplomatice substanţiale ale domnului Baconschi).

Andrei Pleşu îşi confecţionează tot mai mult o lume după gusturile proprii. Este ca un aspirant la cosmos într-un simulator de zbor. Aude, vede, simte, dar lucruri selectate, rupte de realitatea din afară. De aceea, atunci când ne dă sfaturi riscăm, ascultându-l, să ne pregătim pentru un viitor căruia nici nu-i trece prin cap să ne includă în planurile sale.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Criza spiritului critic,de ce am votat totusi cu Basescu,Dilema Veche,Elena Udrea,Geoana,sistem de valori,Teodor Baconschi,Traian BasescuÎn ultima vreme domnul Pleşu ne copleşeşte cu un soi de înfumurare eclectică. Moralizează în stânga şi-n dreapta cu o bosumflată lehamite, dar nu aplicând un sistem de valori oamenilor ci improvizându-şi sisteme de valori după oameni. Domnia sa nu coboară la mecanica balanţei pentru a cântări echitabil. De ce...Blog politic si polemic