Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Andrei Pleșu a devenit în ultima vreme un fel de staroste de horă comunală, responsabil cu taraful, cu ridicatul prafului din podele, cu chiuiturile.

Prins de brâu cu megieșii lui în ilice portocalii, bate pasul aprig, cu trop și tropi,  în jurul aceluiași subiect: “intelectualii lui Băsescu”. Și țâpurește în numele lor de să-ți îndeși câlți în pâlnii de cât sunt, bieții, diabolizați, discreditați, bășcăliți diletant și linșați profesionist.

Eu sufăr când văd mușchiulețul Kobe înverzindu-se și vinul Chateau Lafitte respirând acreală. Mă dor copilărelile bătrâneții,  ciupelile de mucegai pe ce-a fost odată bun, miștoul deprecierii. De-asta îi sunt recunoscător Gretei Garbo pentru discreție si comut precipitat de la filmele cu Kirk Douglas, care amintesc toate de decrepitudine indiferent care le-ar fi subiectul.

Pe Andrei Pleșu încă îl mai citesc. Nu că m-aș da în vânt după săptămânalele sale horeli socio-culturalo-sectariste dar când vine vorba de logică, demonstrații, paradoxuri, nu rezist ispitei verificării. Meteahnă de matematician.

Și ce să vezi?  Rateuri. Puerile! Tocmai la o persoană atât de gravă și pătrunsă de propria  infailibilitate ca domnul  Pleșu.

Domnia sa formulează o falsă problemă – De ce “exact aceiași inși care ne-au făcut și ne fac, neobosiți, portretul horror de mai sus sunt acum foarte supărați că unii dintre noi nu ne-am dus la Salonul Cărții de la Paris ca să reprezentăm patria?”,  pentru a da sens, prin aceasta, unei pledoarii convenabile, vâscos tendențioase: “Mă întreb, inevitabil, ce-ar fi trebuit să facem? Văd două posibilități…”.

Problema e falsă deoarece inșii respectivi nu au fost supărați de refuzul “dizidenților” de a servi un foie gras, pe bani publici, la Salonul de la Paris ci de încercarea lor de a exploata acest important eveniment cultural în scop politic, propagandistic, partizan (după modelul comportamental al ICR-ului condus de Patapievici).

Pledoaria este tendențioasă deoarece ea tratează doar două posibilități, cele convenabile autorului, ignorând o a treia care ar fi reprezentat de fapt normalitatea și bunul simț: onorarea invitației făcute de organizatori și amânarea oricăror declarații și răfuieli politice pentru altă ocazie.

Se simte o oboseală argumentativă și o gâfâială a chiuielii în pas de sârbă la Andrei Pleșu. Ceva l-a scos din lenea profitabilă a aparițiilor rare, lucrate, lucide, împingându-l spre un activism sterp, materializat în trei, uneori chiar patru articole pe săptămână. Stil, rigoare, finețe a observației, șampanizare a textului au fost trecute în planul doi, prioritară devenind o producție de serie plină de poncifuri și stereotipii (aceleași antiteze în oglindă, cu binele și răul răsturnate în căutare de grotesc, același vocabular cu nelipsitele “bombăneală”, “taifas”, “nărăvaș”, “fudul”, “sminteală”a se slăbi” etc.) care te duc cu gândul, inevitabil, la epuizare, la secătuire, la nevoia de resetare și reîncărcare.

În încheiere îl întreb și eu ceva pe domnul Pleșu (în van, desigur), dând curs “logicii” sale anticipative: dacă, obosiți de a se interesa de plagiatul lui Ponta și de năzbâtiile lui Marga, reporterii de la Paris l-ar fi stânjenit cu o intrebare (la fel de nemilos formulată) despre sănătatea psihică a unui președinte ce postează pe Facebook un filmuleț cu adio-uri politice înecate în lacrimi, ce le-ar fi răspuns? Că Parisul e frumos și ospiciul odios?

Contele de Saint GermainEditorialeChateau Lafitte,Greta Garbo,Kirk Douglas,Plesu,Salonul de carte de la Paris,vaca KobeAndrei Pleșu a devenit în ultima vreme un fel de staroste de horă comunală, responsabil cu taraful, cu ridicatul prafului din podele, cu chiuiturile. Prins de brâu cu megieșii lui în ilice portocalii, bate pasul aprig, cu trop și tropi,  în jurul aceluiași subiect: 'intelectualii lui Băsescu'. Și țâpurește în...Blog politic si polemic