Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Andrei Pleşu a devenit în ultima vreme un fel de staroste de horă comunală, responsabil cu taraful, cu ridicatul prafului din podele, cu chiuiturile.

Prins de brâu cu megieşii lui în ilice portocalii, bate pasul aprig, cu trop şi tropi,  în jurul aceluiaşi subiect: “intelectualii lui Băsescu”. Şi ţâpureşte în numele lor de să-ţi îndeşi câlţi în pâlnii de cât sunt, bieţii, diabolizaţi, discreditaţi, băşcăliţi diletant şi linşaţi profesionist.

Eu sufăr când văd muşchiuleţul Kobe înverzindu-se şi vinul Chateau Lafitte respirând acreală. Mă dor copilărelile bătrâneţii,  ciupelile de mucegai pe ce-a fost odată bun, miştoul deprecierii. De-asta îi sunt recunoscător Gretei Garbo pentru discreţie si comut precipitat de la filmele cu Kirk Douglas, care amintesc toate de decrepitudine indiferent care le-ar fi subiectul.

Pe Andrei Pleşu încă îl mai citesc. Nu că m-aş da în vânt după săptămânalele sale horeli socio-culturalo-sectariste dar când vine vorba de logică, demonstraţii, paradoxuri, nu rezist ispitei verificării. Meteahnă de matematician.

Şi ce să vezi?  Rateuri. Puerile! Tocmai la o persoană atât de gravă şi pătrunsă de propria  infailibilitate ca domnul  Pleşu.

Domnia sa formulează o falsă problemă – De ce “exact aceiaşi inşi care ne-au făcut şi ne fac, neobosiţi, portretul horror de mai sus sunt acum foarte supăraţi că unii dintre noi nu ne-am dus la Salonul Cărţii de la Paris ca să reprezentăm patria?”,  pentru a da sens, prin aceasta, unei pledoarii convenabile, vâscos tendenţioase: “Mă întreb, inevitabil, ce-ar fi trebuit să facem? Văd două posibilităţi…”.

Problema e falsă deoarece inşii respectivi nu au fost supăraţi de refuzul “dizidenţilor” de a servi un foie gras, pe bani publici, la Salonul de la Paris ci de încercarea lor de a exploata acest important eveniment cultural în scop politic, propagandistic, partizan (după modelul comportamental al ICR-ului condus de Patapievici).

Pledoaria este tendenţioasă deoarece ea tratează doar două posibilităţi, cele convenabile autorului, ignorând o a treia care ar fi reprezentat de fapt normalitatea şi bunul simţ: onorarea invitaţiei făcute de organizatori şi amânarea oricăror declaraţii şi răfuieli politice pentru altă ocazie.

Se simte o oboseală argumentativă şi o gâfâială a chiuielii în pas de sârbă la Andrei Pleşu. Ceva l-a scos din lenea profitabilă a apariţiilor rare, lucrate, lucide, împingându-l spre un activism sterp, materializat în trei, uneori chiar patru articole pe săptămână. Stil, rigoare, fineţe a observaţiei, şampanizare a textului au fost trecute în planul doi, prioritară devenind o producţie de serie plină de poncifuri şi stereotipii (aceleaşi antiteze în oglindă, cu binele şi răul răsturnate în căutare de grotesc, acelaşi vocabular cu nelipsitele “bombăneală”, “taifas”, “nărăvaş”, “fudul”, “sminteală“a se slăbi” etc.) care te duc cu gândul, inevitabil, la epuizare, la secătuire, la nevoia de resetare şi reîncărcare.

În încheiere îl întreb şi eu ceva pe domnul Pleşu (în van, desigur), dând curs “logicii” sale anticipative: dacă, obosiţi de a se interesa de plagiatul lui Ponta şi de năzbâtiile lui Marga, reporterii de la Paris l-ar fi stânjenit cu o intrebare (la fel de nemilos formulată) despre sănătatea psihică a unui preşedinte ce postează pe Facebook un filmuleţ cu adio-uri politice înecate în lacrimi, ce le-ar fi răspuns? Că Parisul e frumos şi ospiciul odios?

Contele de Saint GermainEditorialeChateau Lafitte,Greta Garbo,Kirk Douglas,Plesu,Salonul de carte de la Paris,vaca KobeAndrei Pleşu a devenit în ultima vreme un fel de staroste de horă comunală, responsabil cu taraful, cu ridicatul prafului din podele, cu chiuiturile. Prins de brâu cu megieşii lui în ilice portocalii, bate pasul aprig, cu trop şi tropi,  în jurul aceluiaşi subiect: “intelectualii lui Băsescu”. Şi ţâpureşte în...Blog politic si polemic