Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Comentariu postat la articolul lui M. Cărtărescu din EVZ din 08 oct. 2010 intitulat  “O nedreptate”, ce poate fi citit accesând linkul http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-o-nedreptate-908350.html )

“Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere […]. Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului.”

Din acest citat rezultă mesajul subliminal al articolului dlui. Cărtărescu: “n-am făcut mai mult pentru că mi-era frică”. Domnia sa nu spune: “ei au preferat să LUPTE în felul lor specific” ci “ei au preferat sa REZISTE în felul lor specific”. Deci în mentalitatea sa de atunci, ca şi de acum, miza era una personală şi nicidecum una naţională. Asta cred că-i reproşează şi Herta Muller: că nu a ieşit la luptă, că nu şi-a asumat riscuri, că a acţionat egoist.

Dl. C. nu are tăria să-şi recunoască omeneasca laşitate, să spună direct “mi-a fost frică”. Cred că lumea l-ar înţelege şi ierta mult mai uşor, pentru că frică ne-a fost multora în acele vremuri şi pentru că dl. C., într-adevăr, a fost laş dar nu colaboraţionist.

Că în anii ’80 “a vorbi direct era sinucidere” este o exagerare dacă ne referim la persoane cu notorietate, la scriitori mai ales. O hiperbolizare a unui context, poate de efect într-o pledoarie de deculpabilizare, dar uşor de contrazis prin exemple ale vremii: Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu. Ca să nu mai vorbesc de Doina Cornea care, fără a avea un nume cu rezonanţa celor menţionaţi, a cutezat la gesturi majore de disidenţă fără a fi “sinucisă”.

Pot să înţeleg frustrarea autorului de a fi fost singurul “struţ” nominalizat, în situaţia în care ţara era populată din plin, la acea vreme, nu doar de această specie dar, mai ales, de cârtiţe şi râme. Soluţia aleasă însă pentru a se elibera de această frustrare, precum aducerea în discuţie şi a altor nume, cele din fragmentul de la început, este puerilă, profund antiproductivă şi cu un discret iz de delaţiune. Chiar, într-un fel mai profund, fiind vorba exclusiv de persoane ce nu-i mai pot da replica, o probă în plus de laşitate.

 Ce îmi este mai greu să înţeleg este motivul pentru care, dacă îl afectează atât de mult acuzaţiile de egoism şi laşitate ale doamnei Muller, dacă simte că acestea sunt nedrepte, de ce optează pentru o polemică din fotoliu şi nu pentru o contrazicere prin fapte. Prezentul României îi oferă atâtea şanse de a-şi demonstra opţiunea pentru demnitate (cu riscuri),  ataşamentul faţă de etică (cu sacrificii). De ce lasă să treacă pe lângă el şansa de a fi intransigent cu hoţia ca la drumul mare din Parlamentul României, de ce se solidarizează, prin complicitatea tăcerii (din nou tăcerea!) cu frumoşii tineri toxici ai domnului Băsescu, numiţii Roberta Anastase şi Sever Voinescu?

Cred că ăsta este marele merit al acuzaţiilor doamnei Muller: a zgâlţâit nişte conştiinţe instalate comod în compromisul cu prezentul, arătând că trecutul se întoarce când crezi mai puţin şi că prezentul va deveni mâine un astfel de trecut, capabil a emite facturi retroactive.

Contele de Saint GermainEditoriale  (Comentariu postat la articolul lui M. Cărtărescu din EVZ din 08 oct. 2010 intitulat  “O nedreptate”, ce poate fi citit accesând linkul http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-o-nedreptate-908350.html ) “Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci...Blog politic si polemic