Un egoist ce-şi plânge de milă: Mircea Cărtărescu
Motto:
Trădarea este negarea ideii de câine.
Trădarea nu poate exista fără un stăpân şi fără darul muşcatului.
Câinele muşcă pentru a-şi apăra stăpânul. Trădătorul îşi muşcă stăpânul.
Sentimentul asociat trădării este ura. Fidelitatea este înfrăţită cu iubirea. De aceea trădătorii sunt condamnaţi la moarte iar statornicii la confirmări repetate.
M-am tot întrebat ce vise negre l-or teroriza pe Mircea Cărtărescu de nu s-a putut înfrâna să scrie delirantul articol pe care l-am comentat în postarea mea anterioară. Spaima lui, ca de apocalipsă, de perspectiva unei schimbări politice probabile şi democratice după alegerile din 9 decembrie, seamănă mai degrabă cu o reacţie de trădător surprins asupra faptei, capturat şi supus judecăţii sumare, în pragul pronunţării sentinţei, decât cu o atitudine de minte limpede, în slujba binelui.
Dar pe cine să fi trădat Mircea Cărtărescu din moment ce stăpânu-i binecunoscut şi autodeclarat “cititorul său fidel” este chiar Traian Băsescu? Pentru care poetul scrie şi suspină, suferă şi lăcrămează elegiac?
Trădarea este triunghiulară. Poveste în trei. Orice triunghi se poate înscrie într-un cerc şi orice cerc poate fi parcurs în două sensuri: orar sau trigonometric.
Dacă în sens orar ne înfundăm încercând să găsim explicaţii pentru frica disproporţionată a domnului Cărtărescu în raport cu ameninţările realităţii de peste o lună, s-o luăm trigonometric şi să căutăm răspunsul la următoarea întrebare: de pedeapsa cui s-o teme acest bine cuibărit clocitor de ouă portocalii din moment ce (cu)tremurul său terifiant ne duce cu gândul la nevroze de trădător iar el nici vorbă să-şi fi trădat stăpânul, adică pe Traian Băsescu?
E limpede că se teme de pedeapsa celor ce ar urma să vină la putere. Dar aceştia, statistic şi, din nou, democratic vorbind, reprezintă poporul. Într-o majoritate ce se prefigurează a depăşi toate recordurile.
Să deducem din asta că, de fapt, Mircea Cărtărescu este tetanizat de perspectiva de a fi judecat de chiar propriul său popor?
Să aibă Mircea Cărtărescu sentimentul că şi-a trădat poporul preacurvind cu o putere venerică? Să-l recunoască, adică, pe acesta, de stăpân adevărat? Pe poporul român?
Dacă ar fi un artist autentic, o asemenea tulburătoare revelaţie ar trebui să-l cuprindă mai devreme sau mai târziu. “Vocea sângelui” cum ar spune unii, ar fi cazul să triumfe şi să împingă la pubela deşeurilor toxice frivola sa slăbiciune faţă de privilegiile trădării.
Tare mi-e teamă însă că, mai presus de a fi un artist autentic, Mircea Cărtărescu este un om vanitos care ţine mai mult la încropelile sale egoiste decât la drama reală a poporului din care îşi trage seva.
Iar, in acest caz, toată explicaţia mea de mai sus cade.
Probabil că Mircea Cărtărescu nu va accepta nicicând să-şi explice sudorile reci de acum prin recunoaşterea păcatului de a-şi fi trădat poporul în vremi de restrişte; el va încerca să ne convingă că o virtute îl împinge spre astfel de angoase, virtutea de a fi de partea unui bine pe care doar o tagmă îngustă de iniţiaţi, căreia îi aparţine, îl poate sesiza şi înţelege.
Mircea Cărtărescu rămâne acelaşi îndrăgostit de sine şi de confortul său tutelar, care era şi pe vremea lui Ceauşescu. Aşa cum atunci nu asculta Europa Liberă dar pretindea că înţelege lumea din jurul său, pe care, de fapt, o dispreţuia, la fel şi azi nu ascultă vaietul ieşit din 7 milioane de piepturi dar dă cu frenezie lecţii de bună purtare şi vrea să fie ascultat pentru că, nu?, el este autorul de pe noptieră.
https://www.conteledesaintgermain.ro/un-egoist-ce-si-plange-de-mila-mircea-cartarescu/06-11-2012Editorialecartea de pe noptiera,Europa Libera,Mircea Cartarescu,tradare,Traian Basescu,vocea sangeluiMotto: Trădarea este negarea ideii de câine. Trădarea nu poate exista fără un stăpân şi fără darul muşcatului. Câinele muşcă pentru a-şi apăra stăpânul. Trădătorul îşi muşcă stăpânul. Sentimentul asociat trădării este ura. Fidelitatea este înfrăţită cu iubirea. De aceea trădătorii sunt condamnaţi la moarte iar statornicii la confirmări repetate. M-am tot întrebat...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
CRISTIAN PREDA – IMAGINEA VIE A PROSTIEI: http://ascutirealupteideclasa.wordpress.com/2012/11/08/cristian-preda-imaginea-vie-a-prostiei/.
Am zâmbit citind acest articol al CdSG.Săracul Cărtărescu,oare merita el toate aceste adjective precum trădător,egoist,orgolios,fricos,vanitos?Ca părere,un creator,un artist nu poate fi analizat raţional sau dialectic.Toate criticile asupra operei sau ale creatorului ei sunt inoperante,sunt lovite de nulitate.Fiindcă un creator NU este raţional în actul creaţiei.Generalizând,toţi marii creatori sunt oarecum anormali,ei au un alt simţ(poate divin…) de percepţie a existenţei lumii şi al propriului “eu”.Ei lucrează cu alte idei,sentimente,valori,etc decât omul comun;din acest punct de vedere,un creator este anormal psihic.Creaţia este un moment de criză existenţială a personalităţii,imposibil de tratat raţional.Creatorul,ca individualitate,este şi înger şi demon în acelaşi timp,cu chinurile sufleteşti aferente.Ei,creatorii,ştiu că NU sunt ca ceilalţi,că sunt loviţi de aripile geniului dar şi de slăbiciunile omeneşti de tip demonic.De aceea ei trebuie iertaţi aşa cu sunt şi ajutaţi să existe pe lumea asta.
Nu are importanţă ce scrie Cărtărescu ca jurnalist(şi Eminescu a scris multe inepţii jurnalistice).Pentru opera lor trebuie acceptaţi aşa cum sunt ca oameni,ba chiar trebuie ajutaţi şi protejaţi.
Aş fi foarte fericit dacă M.Cărtărescu ar lua Nobelul pentru Literatură.Eu personal,dacă aş avea această putere,aş face orice pentru a-l lua.Fie şi numai pentru primele două volume ale “Orbitor”-ului.Păcat că a ratat volumul 3,nu a putut să mai rămână în transa metafizică în care scrisese primele două volume.
Daca amfitrionul nostru este cel putin la fel de enigmatic precum Contele de Saint Germaine iata si Mircea Cartarescu este o prelungire a personalitatii Charles Baudelaire ….
Surprinzatoarele similitudini indica tragismul artistului in raport cu societatea , ingratul si nepriceputul consumator de icre pe marginea tarabei ….
Nostalgia si Levantul dar si Orbitor , Visul chimeric si Travesti s-au nascut cu greu din suferinta si oferite cu m a r i n i m i e publicului obisnuit cu rutina mediocrului .
Insa , acum in Era Informatiei , un public din ce in ce mai numeros s -arata extrem de preocupat de celebrul Cartarescu care a devenit un ambasador cultural roman , pe persoana fizica ….