Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Multă vreme am sperat că salvarea ne va veni de la generaţia copiilor noştri. Nici tarată de bolile caracterologice ale comunismului, nici deviată spre răzbunare  de ură sau resentimente ci doar motivată de o memorie colectivă asupra binelui şi răului din perspectiva păţiţilor lor antecesori.
Prima dezamăgire a constituit-o imensul sentiment de dezinteres al acestor tineri, un fel de blazare ironic – superioară, faţă de tot ce  bunicilor şi părinţilor lor le distrusese viaţa.  “Nu înţelegeţi nimic din sensul profund al existenţei” – par ei a ne spune. “Sunteţi o adunătură de roboţi ancrasaţi (sau defectaţi de comunism, cum vă place vouă să vă plângeti de milă) care judecă totul prin prisma depersonalizantă a socialului şi politicului, fără nici măcar a bănui că fericirea e ceva menit să fie individual, la purtător şi nu un elixir administrat prin reprezentanţi”.
Consecinţa acestei juvenile infatuări: un absenteism masiv la vot  în momente de cumpănă nu atât pentru prezentul nostru cât pentru viitorul lor şi o viziune fără culori şi nuanţe, doar în alb şi negru, asupra a ceea ce-i înconjoară. “Toţi politicienii sunt la fel, demni de cel mai ruinător dispreţ, toţi ne mint, toţi ne fură, nu merită niciunul atenţia şi deranjul nostru, cu atât mai puţin votul nostru de încredere”. Anarhică atitudine, de o suficienţă sinucigaşă pe termen lung, viziunea unei lumi atomizate formată din turnuri de fildeş fără punţi între ele, terenul perfect pentru invazii ideologice totalitare.
A doua dezamăgire a venit odată cu apariţia, totuşi, în ringul politic, a unor tineri combatanţi, cu efectele netocite de trecute războaie: Claudiu Crăciun (cu tonifiantul discurs din Parlamentul European), Mihai Neamţu ( cu doctorat în teologie la King’s College London), Nicuşor Dan (cu doctorat în matematică la Universitatea Paris XIII), Remus Cernea (cu absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Bucureşti, fără a susţine insă lucrarea de licenţă).
Un prim lucru pe care il observi imediat la toţi cei numiţi este o anume abilitate a discursului, deprinsă în universităţi de prestigiu, viclenia de a-şi epata într-o primă instanţă ascultătorii. Ştiu să evite rumeguşul limbajului de lemn şi să folosească expresii de conspect recent, transnaţional, reuşind să pară deopotrivă instruiţi, emancipaţi şi de bună credinţă.
Această impresie iniţială nu durează însă mult. De îndată ce le dai timp să-şi devoaleze nu doar vocabularul şi locvacitatea ci şi vectorii definitorii de opţiune,  începi să descoperi în comportamentul lor public anomalii  îngrijorătoare. Mai puţin Nicuşor Dan, care pare ceva mai discret şi dispus a asculta şi alte opinii, toţi ceilalţi sunt de o opacitate descumpănitoare la tot ce nu-i confirmă, de o intoleranţă şi un fanatism proprii uniformelor cu epoleţi grei de trese. Este evidentă mentalitatea lor de predicator implacabil, rolul pe care şi-l autoatribuie de a face prozeliţi pentru tezele lor. Nu-i interesează şi nici nu sunt capabili de un dialog onest intelectual, de căutare, de descoperire, de progres.
Claudiu Crăciun a optat pentru specializarea în mitinguri de largă respiraţie şi în gesturi de vitrină. Altfel nu se explică (după episodul de succes din Parlamentul European) ce căuta în dirijarea comandoului care l-a pândit pe ministrul Barbu într-o fundătură pentru a-i organiza o ambuscadă, pentru a-l înghionti la intimidare şi a-i vandaliza maşina.
Mihai Neamţu s-a autoridiculizat şi mai şi. Episodul cu funia de usturoi, de la referendumul de anul trecut, dar mai ales intrarea frauduloasă în Parlamentul României pentru a-i arunca lui Victor Ponta în faţă o pungă cu monezi zornăitoare, sunt adevărate semne clinice de creieraş plecat cu sorcova verzulie la un colindat prematur.
În fine, onctuosul Remus Cernea. Caricatura nonconformismului. Inspirat de un model, Florian Pittiş, cu infinit mai mult har şi îndreptăţire de a se prezenta lumii într-o postură artistică, Remus Cernea şi-a propus să ne amintească de imaginea adolescentului întârziat. Chiar dacă pretinde că se ocupă de lucruri proprii oamenilor mari. Cu părul prins bidinea, batistă eco pentru buzele-i veşnic umede, cu o placiditate uncheşească în a-şi susţine teoriile prin raţionamente nicicând duse până la capăt, din lipsă de argumente, acest parlamentar migrator (dar cu idei cât se poate de fixe) încerca să ne convingă zilele trecute despre îndreptăţirea recentelor mişcări anti Roşia Montană de a nu se supune legii privind desfăşurarea manifestaţiile publice.
După mintea sa, supraîncălzită de coama creaţă prinsă la spate cu elastic, marşurile săptămânale, blocând bulevardele marilor oraşe pe trasee anunţate din timp pe reţelele de socializare, ar fi mişcări spontane şi prin aceasta şi-ar câştiga dreptul la neautorizare.
Geaba i se livra definiţia din DEX a cuvântului “spontan” ( “care apare brusc, pe neaşteptate”), geaba i se explica, după modelul instructajelor cu deţinuţi, din penitenciare, că unde-i lege nu-i tocmeală şi că, prin urmare, chiar dacă am accepta, în extremis, că aceste mişcări sunt spontane, legea în vigoare nu acordă nicio dispensă pentru spontaneitate; totul se lovea ca de un zid de replica mecanică a robotului telefonic  ce-i ţinea loc de discernământ domnului Cernea şi ce zădărnicea orice progres: “nu-i aşa, nu sunt de acord!”.
Dacă aceştia sunt exponenţii noii generaţii, dacă unor astfel de creiere fixiste şi împătimite  ar trebui să încredinţăm gestionarea zilei de mâine, atunci perspectiva nu e deloc îmbietoare.
Oamenii cu adevărat valoroşi vor putea ieşi in faţă numai după ce palavragii şi panglicarii ce au ocupat acum scena vor fi trimişi, cu huiduielile publicului, în culise.

Contele de Saint GermainEditorialeClaudiu Craciun,Kin'g College London,Mihai Neamtu,Nicusor Dan,Parlamentul European,Remus Cernea,Universitatea Bucuresti,Universitatea Paris XIIIMultă vreme am sperat că salvarea ne va veni de la generaţia copiilor noştri. Nici tarată de bolile caracterologice ale comunismului, nici deviată spre răzbunare  de ură sau resentimente ci doar motivată de o memorie colectivă asupra binelui şi răului din perspectiva păţiţilor lor antecesori. Prima dezamăgire a constituit-o...Blog politic si polemic