Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Orgoliul este o formă elevată a răului. Mulţi cred că ticăloşia lor este mai puţin condamnabilă dacă o îmbracă în justificări morale, dacă încearcă să o explice nu prin natura lor insuficient evoluată ci prin principii mai presus de reguli.

Să ne amintim secvenţa “pixelul albastru”: Băsescu loveşte un copil. Nici prin cap nu-i trece să-şi regrete pornirea de derbedeu de maidan. Mai mult, se refugiază în orgoliu. Îşi inventează pe loc merite: “o fi fost copilul obraznic, o fi înjurat-o pe femeie..”, aşa că gestul era necesar. Nu a fost gestul unui primitiv ci al unui om vertical care reacţionează, poate disproporţionat,  pentru că nu poate accepta nedreptatea.

Şi Gigi Becali se ascunde în spatele orgoliului său metastazic  atunci când jigneşte şi înjură pe oricine-i critică găoşenia.  Vezi Doamne, el nu e ceea ce văd toţi, de la o poştă, adică un subprodus uman care a tras, la un moment dat, un loz norocos. Nu! El este  războinicul luminii, alesul, căruia nu i se poate pretinde să se poarte după cutumele educaţiei creştine pentru că el apără creştinismul  după propriile-i reguli şi puţin îi pasă de ce zic alţii.

Din păcate, victime ale propriului orgoliu cad nu numai nesimţiţi şi semidocţi, ca în exemplele de mai sus, ci şi oameni instruiţi cărora strămoşii le-au picurat albastru in sânge, pigment de istorie şi tradiţii.

Şi iată-mă ajuns astfel la orgolioşii care m-au împins să scriu aceste rânduri.

În 2009, când Crin Antonescu participa la cursa prezidenţială, în banca susţinătorilor săi se afla Neagu Djuvara. Pe atunci Crin era bun iar domnul Djuvara un garant onest.  Lucrurile s-au sucit însă brusc după episodul “Tudor Chirilă”. Orgoliul seniorului liberal nu a putut tolera extravaganţa colegului său mai tânăr de a prefera conformismului închinării la relicve nonconformismul parierii pe valori neconfirmate încă. De atunci Crin Antonescu a devenit brusc rău, “prostul fudul”, iar domnul Djuvara criticul neîmpăcat al acestuia, exemplul preferat al B1TV şi EVZ de autentică verticalitate liberală.

Desigur că, fiind din altă divizie de IQ decât Băsescu ori Becali, Neagu Djuvara nu a recunoscut niciodată că a făcut ce-a făcut referitor la Antonescu din orgoliu. El ştie că orgoliul, cu toate deghizamentele sale elitiste, descalifică, nu înnobilează.  Domnul Djuvara nu conteneşte să spună, de câte ori simte vreun microfon prin preajmă, că judecăţile sale privind politica actuală sunt dictate de dragostea de ţară şi de adevăr, nicidecum de dragostea de sine, de sentimentele sale rănite de anticar şi exponat cu patină în acelaşi timp.

Pe aceeaşi linie a orgoliului nemăsurat şi nestăpânit (dar totodată şi neasumat) a luat-o, de-o vreme, şi Călin Popescu Tăriceanu. M-am tot întrebat în zilele din urmă ce l-o fi apucat pe acest distins domn (pe care l-am lăudat în repetate rânduri pentru calităţile şi performanţele sale de prim – ministru) să declanşeze războiul stupid împotriva lui Crin Antonescu. Spun “stupid” în primul rând pentru că dl. Tăriceanu nu a fost în stare să-i dea acestui război o motivaţie cât de cât plauzibilă şi in al doilea rând pentru că vorbim de un război pierdut încă de la declarare.

Explicaţia mea pentru acest luft cu autoaccidentare al domnului Tăriceanu este orgoliul.  Ne-a mărturisit singur, cu vreo săptămână în urmă, că nu acceptă să fie umilit şi că va reacţiona. Mai apoi a adăugat şi faptul că dânsul, pe când era prim – ministru, i-a propus de două ori lui Crin Antonescu funcţii importante în executiv iar acesta l-a refuzat. Coroborând acest ofuri cu informaţia ce a circulat prin presă că, la construirea actualului guvern, Crin a refuzat să-l aibă în vedere pe Tăriceanu pentru vreun portofoliu, justificarea e gata.

Şi decepţia mea în ceea ce priveşte anvergura de politician lucid şi vizionar a domnului Tăriceanu.

Într-un moment în care PNL condus de Crin Antonescu şi-a atins apogeul postrevoluţionar, în care înfrângerea lui Traian Băsescu e mai aproape ca oricând graţie ideii şi consecvenţei aceluiaşi Crin Antonescu de a constitui şi fortifica USL, să încerci din interiorul echipei victorioase să dai la gioale pe la spate, ca Bumbescu pe vremuri, propriului lider, e o atitudine uşor cretinoidă dictată de un orgoliu uşor  dement.

Căci, să recapitulăm: în fruntea cărei rebeliuni s-a pus domnul Tăriceanu? A aceleia alimentate încă de acum doi ani de Dinu Patriciu? A aceleia salutate de Mircea Marian, de Andreea Pora, de Ion Cristoiu, de Robert Turcescu? A fantasmei de satrap a lui Traian Băsescu?

O vorbă de incheiere despre Andrei Chiliman, cel care a avut şiretenia să exploateze în interes propriu orgoliul lui Călin Popescu Tăriceanu şi să-l împingă pe acesta spre o gafă descalificantă.

În mâna procurorilor băsişti se află un dosar cu infracţiuni administrative grave făptuite de tandemul Chiliman – Moisescu. Înaintea alegerilor locale din iunie 2012 Crin Antonescu a aflat despre acest dosar şi despre intenţia adversarilor politici ai PNL de a-l detona la momentul oportun. Atunci a luat pentru prima oară public distanţă faţă de Chiliman, pentru a-şi proteja partidul. Astfel Chiliman a devenit din vânat al portocaliilor aliat de nevoie al acestora. Restul e ce vedem azi.

Contele de Saint GermainEditorialeB1TV,Basescu,Becali,Bumbescu,Chiliman - Moisescu,Crin Antonescu,EVZ,Neagu Djuvara,TariceanuOrgoliul este o formă elevată a răului. Mulţi cred că ticăloşia lor este mai puţin condamnabilă dacă o îmbracă în justificări morale, dacă încearcă să o explice nu prin natura lor insuficient evoluată ci prin principii mai presus de reguli. Să ne amintim secvenţa “pixelul albastru”: Băsescu loveşte un copil....Blog politic si polemic