Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Orgoliul este o formă elevată a răului. Mulți cred că ticăloșia lor este mai puțin condamnabilă dacă o îmbracă în justificări morale, dacă încearcă să o explice nu prin natura lor insuficient evoluată ci prin principii mai presus de reguli.

Să ne amintim secvența „pixelul albastru”: Băsescu lovește un copil. Nici prin cap nu-i trece să-și regrete pornirea de derbedeu de maidan. Mai mult, se refugiază în orgoliu. Își inventează pe loc merite: „o fi fost copilul obraznic, o fi înjurat-o pe femeie..”, așa că gestul era necesar. Nu a fost gestul unui primitiv ci al unui om vertical care reacționează, poate disproporționat,  pentru că nu poate accepta nedreptatea.

Și Gigi Becali se ascunde în spatele orgoliului său metastazic  atunci când jignește și înjură pe oricine-i critică găoșenia.  Vezi Doamne, el nu e ceea ce văd toți, de la o poștă, adică un subprodus uman care a tras, la un moment dat, un loz norocos. Nu! El este  războinicul luminii, alesul, căruia nu i se poate pretinde să se poarte după cutumele educației creștine pentru că el apără creștinismul  după propriile-i reguli și puțin îi pasă de ce zic alții.

Din păcate, victime ale propriului orgoliu cad nu numai nesimțiți și semidocți, ca în exemplele de mai sus, ci și oameni instruiți cărora strămoșii le-au picurat albastru in sânge, pigment de istorie și tradiții.

Și iată-mă ajuns astfel la orgolioșii care m-au împins să scriu aceste rânduri.

În 2009, când Crin Antonescu participa la cursa prezidențială, în banca susținătorilor săi se afla Neagu Djuvara. Pe atunci Crin era bun iar domnul Djuvara un garant onest.  Lucrurile s-au sucit însă brusc după episodul „Tudor Chirilă”. Orgoliul seniorului liberal nu a putut tolera extravaganța colegului său mai tânăr de a prefera conformismului închinării la relicve nonconformismul parierii pe valori neconfirmate încă. De atunci Crin Antonescu a devenit brusc rău, „prostul fudul”, iar domnul Djuvara criticul neîmpăcat al acestuia, exemplul preferat al B1TV și EVZ de autentică verticalitate liberală.

Desigur că, fiind din altă divizie de IQ decât Băsescu ori Becali, Neagu Djuvara nu a recunoscut niciodată că a făcut ce-a făcut referitor la Antonescu din orgoliu. El știe că orgoliul, cu toate deghizamentele sale elitiste, descalifică, nu înnobilează.  Domnul Djuvara nu contenește să spună, de câte ori simte vreun microfon prin preajmă, că judecățile sale privind politica actuală sunt dictate de dragostea de țară și de adevăr, nicidecum de dragostea de sine, de sentimentele sale rănite de anticar și exponat cu patină în același timp.

Pe aceeași linie a orgoliului nemăsurat și nestăpânit (dar totodată și neasumat) a luat-o, de-o vreme, și Călin Popescu Tăriceanu. M-am tot întrebat în zilele din urmă ce l-o fi apucat pe acest distins domn (pe care l-am lăudat în repetate rânduri pentru calitățile și performanțele sale de prim – ministru) să declanșeze războiul stupid împotriva lui Crin Antonescu. Spun „stupid” în primul rând pentru că dl. Tăriceanu nu a fost în stare să-i dea acestui război o motivație cât de cât plauzibilă și in al doilea rând pentru că vorbim de un război pierdut încă de la declarare.

Explicația mea pentru acest luft cu autoaccidentare al domnului Tăriceanu este orgoliul.  Ne-a mărturisit singur, cu vreo săptămână în urmă, că nu acceptă să fie umilit și că va reacționa. Mai apoi a adăugat și faptul că dânsul, pe când era prim „“ ministru, i-a propus de două ori lui Crin Antonescu funcții importante în executiv iar acesta l-a refuzat. Coroborând acest ofuri cu informația ce a circulat prin presă că, la construirea actualului guvern, Crin a refuzat să-l aibă în vedere pe Tăriceanu pentru vreun portofoliu, justificarea e gata.

Și decepția mea în ceea ce privește anvergura de politician lucid și vizionar a domnului Tăriceanu.

Într-un moment în care PNL condus de Crin Antonescu și-a atins apogeul postrevoluționar, în care înfrângerea lui Traian Băsescu e mai aproape ca oricând grație ideii și consecvenței aceluiași Crin Antonescu de a constitui și fortifica USL, să încerci din interiorul echipei victorioase să dai la gioale pe la spate, ca Bumbescu pe vremuri, propriului lider, e o atitudine ușor cretinoidă dictată de un orgoliu ușor  dement.

Căci, să recapitulăm: în fruntea cărei rebeliuni s-a pus domnul Tăriceanu? A aceleia alimentate încă de acum doi ani de Dinu Patriciu? A aceleia salutate de Mircea Marian, de Andreea Pora, de Ion Cristoiu, de Robert Turcescu? A fantasmei de satrap a lui Traian Băsescu?

O vorbă de incheiere despre Andrei Chiliman, cel care a avut șiretenia să exploateze în interes propriu orgoliul lui Călin Popescu Tăriceanu și să-l împingă pe acesta spre o gafă descalificantă.

În mâna procurorilor băsiști se află un dosar cu infracțiuni administrative grave făptuite de tandemul Chiliman „“ Moisescu. Înaintea alegerilor locale din iunie 2012 Crin Antonescu a aflat despre acest dosar și despre intenția adversarilor politici ai PNL de a-l detona la momentul oportun. Atunci a luat pentru prima oară public distanță față de Chiliman, pentru a-și proteja partidul. Astfel Chiliman a devenit din vânat al portocaliilor aliat de nevoie al acestora. Restul e ce vedem azi.

Contele de Saint GermainEditorialeB1TV,Basescu,Becali,Bumbescu,Chiliman - Moisescu,Crin Antonescu,EVZ,Neagu Djuvara,TariceanuOrgoliul este o formă elevată a răului. Mulți cred că ticăloșia lor este mai puțin condamnabilă dacă o îmbracă în justificări morale, dacă încearcă să o explice nu prin natura lor insuficient evoluată ci prin principii mai presus de reguli. Să ne amintim secvența 'pixelul albastru': Băsescu lovește un copil....Blog politic si polemic