Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Încă de la apariția sa in viața publică, Crin Antonescu dădea semne că parcă greșise ușa deschizând-o pe cea pe care scria „politică”: pletos, slăbănog, multicolor vestimentar, cu mâinile ascunse derobator în buzunare și mereu pe fază cu replica.
Degaja un soi de jemanfișism față de ceea ce, pentru tagmă, reprezenta marea aspirație profesională: îmbogățirea rapidă, cu orice preț. Așa se poate explica, în bună măsură, ascensiunea sa spectaculoasă: nu era perceput drept concurent, pericol, rival în cursa pentru parvenire.
Ministru, președinte al PNL, candidat la prezidențiale în 2009, președinte al Senatului, președinte interimar al României pentru două luni în 2012, nu-i o performanță ușor de atins. Între timp părul s-a mai scurtat și grizonat, vestimentația s-a mai închis la culoare, ca și pupilele, dar aerul de politician atipic i-a rămas ca la început: l-a indicat ca model de moralitate pe Tudor Chirilă și asta nu oricum ci din imediata vecinătate a unor seniori liberali care, ulterior, nu au pregetat să-l taxeze, l-a înfuriat pe Traian Băsescu înfruntându-l repetat, în public, atât prin ironii mușcătoare de la tribuna Parlamentului cât și părăsind intempestiv o reuniune de la Cotroceni; i-a pus la punct cu fermitate, prin discursuri de la pupitrul prezidențial, atât pe aroganții reprezentanți ai SUA (Gitenstein și Gordon) cât și pe președintele Barroso cu cele 10 porunci ale sale. Și exemplele ar putea continua.
Dar ceea ce îl diferențiază cardinal în bine pe Crin Antonescu de toți ceilalți contemporani ai săi de pe scena politicii românești, sunt două particularități: inapetența pentru îmbogățire prin orice mijloace și necramponarea de putere.
Când a pus la cale constituirea USL, Crin Antonescu a dat dovadă de discernământ și viziune. Discernământ pentru că l-a identificat corect pe Băsescu drept răul cel mai mare în acel moment și viziune pentru că a înțeles că doar unindu-se cu relele mai mici poate învinge răul cel mare.
Când a decis ruperea USL a dovedit din nou discernământ și viziune. Discernământ pentru că a priceput înaintea altora lăcomia devastatoare a baronilor PSD și neputința lui Ponta de a-i struni și viziune pentru că și-a dat seama că PSD nu-și va respecta cuvântul până la capăt, de a-l susține la prezidențiale. Avea de ales între a se lăsa îmbătat de alcoolul puterii iluzorii (dar dacă, totuși…) și a încerca să construiască o alternativă cu șanse, fie ea și foarte riscantă.
Rezultatul prezidențialelor recent încheiate a demonstrat că alternativa gândită de Crin Antonescu a fost din nou soluția câștigătoare, ca și USL la vremea sa. Dar a fost și o soluție foarte riscantă din moment ce prețul victoriei asupra PSD (considerat răul cel mai mare in momentul alegerilor, când Băsescu oricum ieșea din scenă) a fost înfrângerea sa personală.
Poate nu s-ar fi ajuns la rocada Antonescu – Johannis pentru prezidențiale dacă nonconformismul lui Crin n-ar mai fi scos capul o dată, nefast, cu ocazia europarlamentarelor. Atunci Crin Antonescu a jucat poker precum un puștan păcănele (enervat și la fie ce-o fi, ridicând nejustificat miza, promițând că își dă demisia dacă PNL nu obține 20%) și a pierdut.
Cred că ultimele declarații ale lui Crin Antonescu ascund tocmai această frustrare: planul construit de el s-a dovedit încă o dată genial (cuvântul nu e prea mare dacă ne gândim la spectaculozitatea răsturnării produse, la prăpastia dintre sondaje și rezultatul final) dar el, personal, a fost învins.
Multă vreme am încercat să înțeleg mutările lui Crin de după ruperea USL. Motivul și îndreptățirea ruperii USL le-am înțeles și explicat încă de atunci. Dar ce s-a întâmplat apoi mi-a ridicat multe semne de întrebare. Acum cred că am o explicație. Crin Antonescu nu a acționat doar pe baza intuiției și viziunii sale ci și pe baza unui plan mai larg, pe care el îl știa iar noi nu. Planul acesta includea, în principal, un suport extrem de consistent din partea PPE (cum s-a și dovedit), nu atât de propagandă și lobby pe plan internațional cât de coagulare , în România, într-un timp extrem de scurt, a unei forțe politice capabile a ține piept PSD.
Problema supraviețuirii politice a lui Băsescu după plecarea de la Cotroceni nu fusese una care să-l preocupe prea mult pe Crin Antonescu în tot acest scenariu. Din moment ce el urma să ajungă președinte, știa sigur că Băsescu ar fi însemnat după aceea verbe conjugate la trecut. Așa însă, cu Johannis la Cotroceni, controlul acestui aspect extrem de sensibil în primul rând pentru poporul român dar și pentru el, Crin Antonescu, nu mai depinde de voința și planurile sale. De-aici iritarea și malițiozitatea arătate.
Am un sentiment, difuz ca o premoniție, că rolul lui Crin Antonescu în politica mare românească nu s-a terminat. Comportamentul lui actual, discret și cu intenții greu de descifrat, mă face să cred că nonconformistul ne mai pregătește ceva. Eu, personal, aș dori asta. Nu doar pentru că încă îl simpatizez, ca politician imprevizibil, orator spumos și șahist de gambit dar și pentru că, după 10 ani tumultuoși cu un președinte – streche, o cădere bruscă într-o acalmie de tip scandinav ne-ar face să murim de plictiseală.

Contele de Saint GermainEditorialeBarosso,Cotroceni,Crin Antonescu,Gitenstein,Gordon,Klaus Johannis,PNL,PPE,PSD,USLÎncă de la apariția sa in viața publică, Crin Antonescu dădea semne că parcă greșise ușa deschizând-o pe cea pe care scria 'politică': pletos, slăbănog, multicolor vestimentar, cu mâinile ascunse derobator în buzunare și mereu pe fază cu replica. Degaja un soi de jemanfișism față de ceea ce, pentru tagmă,...Blog politic si polemic