Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Încă de la apariţia sa in viaţa publică, Crin Antonescu dădea semne că parcă greşise uşa deschizând-o pe cea pe care scria “politică”: pletos, slăbănog, multicolor vestimentar, cu mâinile ascunse derobator în buzunare şi mereu pe fază cu replica.
Degaja un soi de jemanfişism faţă de ceea ce, pentru tagmă, reprezenta marea aspiraţie profesională: îmbogăţirea rapidă, cu orice preţ. Aşa se poate explica, în bună măsură, ascensiunea sa spectaculoasă: nu era perceput drept concurent, pericol, rival în cursa pentru parvenire.
Ministru, preşedinte al PNL, candidat la prezidenţiale în 2009, preşedinte al Senatului, preşedinte interimar al României pentru două luni în 2012, nu-i o performanţă uşor de atins. Între timp părul s-a mai scurtat şi grizonat, vestimentaţia s-a mai închis la culoare, ca şi pupilele, dar aerul de politician atipic i-a rămas ca la început: l-a indicat ca model de moralitate pe Tudor Chirilă şi asta nu oricum ci din imediata vecinătate a unor seniori liberali care, ulterior, nu au pregetat să-l taxeze, l-a înfuriat pe Traian Băsescu înfruntându-l repetat, în public, atât prin ironii muşcătoare de la tribuna Parlamentului cât şi părăsind intempestiv o reuniune de la Cotroceni; i-a pus la punct cu fermitate, prin discursuri de la pupitrul prezidenţial, atât pe aroganţii reprezentanţi ai SUA (Gitenstein şi Gordon) cât şi pe preşedintele Barroso cu cele 10 porunci ale sale. Şi exemplele ar putea continua.
Dar ceea ce îl diferenţiază cardinal în bine pe Crin Antonescu de toţi ceilalţi contemporani ai săi de pe scena politicii româneşti, sunt două particularităţi: inapetenţa pentru îmbogăţire prin orice mijloace şi necramponarea de putere.
Când a pus la cale constituirea USL, Crin Antonescu a dat dovadă de discernământ şi viziune. Discernământ pentru că l-a identificat corect pe Băsescu drept răul cel mai mare în acel moment şi viziune pentru că a înţeles că doar unindu-se cu relele mai mici poate învinge răul cel mare.
Când a decis ruperea USL a dovedit din nou discernământ şi viziune. Discernământ pentru că a priceput înaintea altora lăcomia devastatoare a baronilor PSD şi neputinţa lui Ponta de a-i struni şi viziune pentru că şi-a dat seama că PSD nu-şi va respecta cuvântul până la capăt, de a-l susţine la prezidenţiale. Avea de ales între a se lăsa îmbătat de alcoolul puterii iluzorii (dar dacă, totuşi…) şi a încerca să construiască o alternativă cu şanse, fie ea şi foarte riscantă.
Rezultatul prezidenţialelor recent încheiate a demonstrat că alternativa gândită de Crin Antonescu a fost din nou soluţia câştigătoare, ca şi USL la vremea sa. Dar a fost şi o soluţie foarte riscantă din moment ce preţul victoriei asupra PSD (considerat răul cel mai mare in momentul alegerilor, când Băsescu oricum ieşea din scenă) a fost înfrângerea sa personală.
Poate nu s-ar fi ajuns la rocada Antonescu – Johannis pentru prezidenţiale dacă nonconformismul lui Crin n-ar mai fi scos capul o dată, nefast, cu ocazia europarlamentarelor. Atunci Crin Antonescu a jucat poker precum un puştan păcănele (enervat şi la fie ce-o fi, ridicând nejustificat miza, promiţând că îşi dă demisia dacă PNL nu obţine 20%) şi a pierdut.
Cred că ultimele declaraţii ale lui Crin Antonescu ascund tocmai această frustrare: planul construit de el s-a dovedit încă o dată genial (cuvântul nu e prea mare dacă ne gândim la spectaculozitatea răsturnării produse, la prăpastia dintre sondaje şi rezultatul final) dar el, personal, a fost învins.
Multă vreme am încercat să înţeleg mutările lui Crin de după ruperea USL. Motivul şi îndreptăţirea ruperii USL le-am înţeles şi explicat încă de atunci. Dar ce s-a întâmplat apoi mi-a ridicat multe semne de întrebare. Acum cred că am o explicaţie. Crin Antonescu nu a acţionat doar pe baza intuiţiei şi viziunii sale ci şi pe baza unui plan mai larg, pe care el îl ştia iar noi nu. Planul acesta includea, în principal, un suport extrem de consistent din partea PPE (cum s-a şi dovedit), nu atât de propagandă şi lobby pe plan internaţional cât de coagulare , în România, într-un timp extrem de scurt, a unei forţe politice capabile a ţine piept PSD.
Problema supravieţuirii politice a lui Băsescu după plecarea de la Cotroceni nu fusese una care să-l preocupe prea mult pe Crin Antonescu în tot acest scenariu. Din moment ce el urma să ajungă preşedinte, ştia sigur că Băsescu ar fi însemnat după aceea verbe conjugate la trecut. Aşa însă, cu Johannis la Cotroceni, controlul acestui aspect extrem de sensibil în primul rând pentru poporul român dar şi pentru el, Crin Antonescu, nu mai depinde de voinţa şi planurile sale. De-aici iritarea şi maliţiozitatea arătate.
Am un sentiment, difuz ca o premoniţie, că rolul lui Crin Antonescu în politica mare românească nu s-a terminat. Comportamentul lui actual, discret şi cu intenţii greu de descifrat, mă face să cred că nonconformistul ne mai pregăteşte ceva. Eu, personal, aş dori asta. Nu doar pentru că încă îl simpatizez, ca politician imprevizibil, orator spumos şi şahist de gambit dar şi pentru că, după 10 ani tumultuoşi cu un preşedinte – streche, o cădere bruscă într-o acalmie de tip scandinav ne-ar face să murim de plictiseală.

Contele de Saint GermainEditorialeBarosso,Cotroceni,Crin Antonescu,Gitenstein,Gordon,Klaus Johannis,PNL,PPE,PSD,USLÎncă de la apariţia sa in viaţa publică, Crin Antonescu dădea semne că parcă greşise uşa deschizând-o pe cea pe care scria “politică”: pletos, slăbănog, multicolor vestimentar, cu mâinile ascunse derobator în buzunare şi mereu pe fază cu replica. Degaja un soi de jemanfişism faţă de ceea ce, pentru tagmă,...Blog politic si polemic