Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Dilema Veche are un patriarh, Andrei Pleșu, un mitropolit, Radu Cosașu, câțiva arhiepiscopi și episcopi itineranți și o armată întreagă de preoți și diaconi somnolenți și adormitori, din rândul cărora se remarcă exorcistul pe dos Sever Voinescu, reprezentantul sub acoperire al lui Scaraoțchi în lumea travestițiilor în ale celor bune.

Ca în orice astfel de piramidă cu vârful ațintit spre sufletele oamenilor intru a convinge și nu a lumina, adevărul pentru această publicație e doar un pretext, accentul punându-se pe fidelizarea lesne consimțită, fără abundență de întrebări și dezbateri contradictorii cu propovăduitorii.

Adică, mai simplu, primul gest când intri în acest templu,  când ai deschis un articol, nu trebuie să fie acela de a-l căuta din priviri pe autor pentru a-i cere socoteală pentru oarece afirmații de care nu ești convins ci acela de a face o plecăciune și a aprinde o lumânare de preacucernicie.

Într-o atare punere în scenă, un rol foarte important revine persoanei care te întâmpină la intrare, cel mai adesea o măicuță evlavioasă, dedicată și bună la toate: la vândut lumânări, la dereticat, la încălzit apa pentru cristelniță, dar și la ținut departe cârcotașii de înaltul cler semnatar de editoriale. În cazul Dilemei Vechi, în acest rol a fost distribuit, ca o recunoaștere a egalității între sexe, domnul Mircea Vasilescu. Și pentru că banii de remuneratie, lăsați în cutia milei de enoriași, erau neîndestulători, BOR-ul gazetei  a decis să suplimenteze în plan moral recunoașterea devotamentului acestuia, acordându-i  titlul (și atribuțiile aferente) de țârcovnic – șef.

Cât timp a prestat activități nesemnate, Mircea Vasilescu a fost un țârcovnic fericit.  Cel puțin o dată pe săptămână   „patriarhul” Pleșu îi întindea inelul la sărutat, se putea lăuda că viitori candidați la beatificare precum Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, nu-l mai confundau cu un personaj de la BCR, numindu-l Adrian atunci când le înmâna plicul cu banii pentru colaborări, în fine, nimeni nu-l critica, pentru că oamenii, in general, evitau sa-si consume energia pe nimicuri.

Necazurile s-au pornit când i s-au dat rubrici. Întâi la el în parohie, apoi la Adevărul. A început să se creadă din plămada idolilor săi, uitând că nici alchimiștii nu reușiseră să transforme cuprul în aur, daramite  Dinu Patriciu care transformă orice în praf!

Copleșit de răutatea cititorilor la adresa textelor sale, niște „scornitori și cârtitori”, cum singur îi califică, trebuia să facă ceva pentru a stăvili valul denigrator. Că adică n-ar avea talent, nici stil, nici verb, și, peste toate, n-ar avea opinii proprii ci doar teme. Astfel i-a venit ideea de a cenzura. Și pentru a nu bate la ochi că îi cenzurează doar pe criticii săi, a început să-i cenzureze la greu și pe criticii lui Pleșu, Voinescu, și ai altor arhierei locali. Chipurile, din drag pentru cele sfinte.

Deoarece textele mele cenzurate în timp de MV au fost aproape exclusiv comentarii la Andrei Pleșu și la Sever Voinescu, multă vreme am crezut că domnul Vasilescu și-a asumat misiunea de scut viu, de bodyguard ideologic al celor doi, ca o variantă altruistă de autocompromitere. Nu îndrăzneam să calific atitudinea domniei sale drept o egoistă stratagemă, un mod laș de a se proteja pe sine.

Acum însă am dovada. Sâmbătă, după ce am publicat pe blog comentariul intitulat „Premii și premii. Hai să ne lăudăm”, am descoperit în Dilema Veche articolul lui M. Vasilescu intitulat „Cărtărescu și Patapievici”. Frapat de potrivirea subiectelor, am postat comentariul  amintit și pe forumul articolului lui MV. Nu a fost publicat. Pe același forum, însă, am descoperit și un excelent  text, de asemenea critic la adresa lui MV, semnat Adrian Rusu. Bucurat de conținutul și calitatea literară ale acestuia, am scris un răspuns laudativ pentru Adrian Rusu. Nici acest răspuns nu a fost publicat de MV. De ce oare? Pentru un motiv lesne de înțeles: ambele comentarii conțineau mici ironii la adresa sa. Totuși domnul MV, pentru a dovedi dacă mai era nevoie, și-a arătat țâfna și grija pentru propriile banalități propagandistice răspunzându-i personal domnului Adrian Rusu, într-un mod mult sub calitatea literară și sub argumentele preopinentului.

Iată cum domnul Mircea Vasilescu și-a dat arama pe față, decredibilizându-și o dată în plus „alchimiștii”.

Vă voi prezenta, într-o altă postare, schimbul de replici dintre Adrian Rusu și Mircea Vasilescu. Vă asigur că textele domnului Rusu  merită să fie citite.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevaru,Adrian Rusu,andrei plesu,cartarescu,Dilema Veche,Dinu Patriciu,Liiceanu,Mircea Vasilescu,Patapievici,Radu Cosasu,Sever VoinescuDilema Veche are un patriarh, Andrei Pleșu, un mitropolit, Radu Cosașu, câțiva arhiepiscopi și episcopi itineranți și o armată întreagă de preoți și diaconi somnolenți și adormitori, din rândul cărora se remarcă exorcistul pe dos Sever Voinescu, reprezentantul sub acoperire al lui Scaraoțchi în lumea travestițiilor în ale celor...Blog politic si polemic