Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Dilema Veche are un patriarh, Andrei Pleşu, un mitropolit, Radu Cosaşu, câţiva arhiepiscopi şi episcopi itineranţi şi o armată întreagă de preoţi şi diaconi somnolenţi şi adormitori, din rândul cărora se remarcă exorcistul pe dos Sever Voinescu, reprezentantul sub acoperire al lui Scaraoţchi în lumea travestiţiilor în ale celor bune.

Ca în orice astfel de piramidă cu vârful aţintit spre sufletele oamenilor intru a convinge şi nu a lumina, adevărul pentru această publicaţie e doar un pretext, accentul punându-se pe fidelizarea lesne consimţită, fără abundenţă de întrebări şi dezbateri contradictorii cu propovăduitorii.

Adică, mai simplu, primul gest când intri în acest templu,  când ai deschis un articol, nu trebuie să fie acela de a-l căuta din priviri pe autor pentru a-i cere socoteală pentru oarece afirmaţii de care nu eşti convins ci acela de a face o plecăciune şi a aprinde o lumânare de preacucernicie.

Într-o atare punere în scenă, un rol foarte important revine persoanei care te întâmpină la intrare, cel mai adesea o măicuţă evlavioasă, dedicată şi bună la toate: la vândut lumânări, la dereticat, la încălzit apa pentru cristelniţă, dar şi la ţinut departe cârcotaşii de înaltul cler semnatar de editoriale. În cazul Dilemei Vechi, în acest rol a fost distribuit, ca o recunoaştere a egalităţii între sexe, domnul Mircea Vasilescu. Şi pentru că banii de remuneratie, lăsaţi în cutia milei de enoriaşi, erau neîndestulători, BOR-ul gazetei  a decis să suplimenteze în plan moral recunoaşterea devotamentului acestuia, acordându-i  titlul (şi atribuţiile aferente) de ţârcovnic – şef.

Cât timp a prestat activităţi nesemnate, Mircea Vasilescu a fost un ţârcovnic fericit.  Cel puţin o dată pe săptămână   “patriarhul” Pleşu îi întindea inelul la sărutat, se putea lăuda că viitori candidaţi la beatificare precum Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu, nu-l mai confundau cu un personaj de la BCR, numindu-l Adrian atunci când le înmâna plicul cu banii pentru colaborări, în fine, nimeni nu-l critica, pentru că oamenii, in general, evitau sa-si consume energia pe nimicuri.

Necazurile s-au pornit când i s-au dat rubrici. Întâi la el în parohie, apoi la Adevărul. A început să se creadă din plămada idolilor săi, uitând că nici alchimiştii nu reuşiseră să transforme cuprul în aur, daramite  Dinu Patriciu care transformă orice în praf!

Copleşit de răutatea cititorilor la adresa textelor sale, nişte “scornitori şi cârtitori”, cum singur îi califică, trebuia să facă ceva pentru a stăvili valul denigrator. Că adică n-ar avea talent, nici stil, nici verb, şi, peste toate, n-ar avea opinii proprii ci doar teme. Astfel i-a venit ideea de a cenzura. Şi pentru a nu bate la ochi că îi cenzurează doar pe criticii săi, a început să-i cenzureze la greu şi pe criticii lui Pleşu, Voinescu, şi ai altor arhierei locali. Chipurile, din drag pentru cele sfinte.

Deoarece textele mele cenzurate în timp de MV au fost aproape exclusiv comentarii la Andrei Pleşu şi la Sever Voinescu, multă vreme am crezut că domnul Vasilescu şi-a asumat misiunea de scut viu, de bodyguard ideologic al celor doi, ca o variantă altruistă de autocompromitere. Nu îndrăzneam să calific atitudinea domniei sale drept o egoistă stratagemă, un mod laş de a se proteja pe sine.

Acum însă am dovada. Sâmbătă, după ce am publicat pe blog comentariul intitulat “Premii şi premii. Hai să ne lăudăm”, am descoperit în Dilema Veche articolul lui M. Vasilescu intitulat “Cărtărescu şi Patapievici”. Frapat de potrivirea subiectelor, am postat comentariul  amintit şi pe forumul articolului lui MV. Nu a fost publicat. Pe acelaşi forum, însă, am descoperit şi un excelent  text, de asemenea critic la adresa lui MV, semnat Adrian Rusu. Bucurat de conţinutul şi calitatea literară ale acestuia, am scris un răspuns laudativ pentru Adrian Rusu. Nici acest răspuns nu a fost publicat de MV. De ce oare? Pentru un motiv lesne de înţeles: ambele comentarii conţineau mici ironii la adresa sa. Totuşi domnul MV, pentru a dovedi dacă mai era nevoie, şi-a arătat ţâfna şi grija pentru propriile banalităţi propagandistice răspunzându-i personal domnului Adrian Rusu, într-un mod mult sub calitatea literară şi sub argumentele preopinentului.

Iată cum domnul Mircea Vasilescu şi-a dat arama pe faţă, decredibilizându-şi o dată în plus “alchimiştii”.

Vă voi prezenta, într-o altă postare, schimbul de replici dintre Adrian Rusu şi Mircea Vasilescu. Vă asigur că textele domnului Rusu  merită să fie citite.

Contele de Saint GermainEditorialeAdevaru,Adrian Rusu,andrei plesu,cartarescu,Dilema Veche,Dinu Patriciu,Liiceanu,Mircea Vasilescu,Patapievici,Radu Cosasu,Sever VoinescuDilema Veche are un patriarh, Andrei Pleşu, un mitropolit, Radu Cosaşu, câţiva arhiepiscopi şi episcopi itineranţi şi o armată întreagă de preoţi şi diaconi somnolenţi şi adormitori, din rândul cărora se remarcă exorcistul pe dos Sever Voinescu, reprezentantul sub acoperire al lui Scaraoţchi în lumea travestiţiilor în ale celor...Blog politic si polemic