Scorul acestui articol
[Total: 495 voturi. Media: 4.9]

 

Le style c’est l’homme même

Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, (1707 – 1788),

naturalist, matematician, biolog, filosof şi scriitor francez

 

Când asupra sa se abat nenorociri precum cea prin care trece partea noastră de planetă astăzi, omul comunică mult mai intens cu sufletul său  decât în vremuri calme. În astfel de momente el se întoarce spre credinţă ca ultimă speranţă de revenire la normal şi spre valorile spirituale (cele pe care le are, câte sunt) ca singura avere ce nu-i poate fi luată cât încă este în viaţă.

 

Oamenii se roagă azi mai mult decât acum o săptămână. Iar imensa lor majoritate, indiferent de ţară, de religie, de preferinţe politice se roagă pentru PACE. Să fie proşti cu toţii? Inculţi, retardaţi, inepţi, spălaţi pe creier, incapabili de a înţelege istoria şi firea umană?

 

Privesc la suferinţa şi disperarea sutelor de mii de refugiaţi din Ucraina şi mă gândesc ce raţiuni istorice, politice, geo-strategice pot îndreptăţi un singur om să-şi asume libertatea de a le genera. Cine, înainte de momentul deciziei, i-a obturat atât de mult capacitatea de a prevedea consecinţele încât să ajungă la concluzia că merită?

Unii dintre apărătorii lui Putin (umaniştii încrezători în raţiunea umană) spun că acesta, dezinformat de generali, ar fi fost amăgit că va învinge ca în Crimeea, fără lupte şi victime. Că expediţia sa în Ucraina va fi doar un marş triumfal, că soldaţii săi, mulţi imberbi şi fără minimă instrucţie militară, vor fi primiţi cu urale pe străzile Kievului şi Harkovului. Vedem acum, după 5 zile de război cu mii de morţi şi fără niciun deznodământ, că n-a fost aşa.

Alţi apărători ai lui Putin invocă istoria, trădările repetate ale perfizilor occidentali care astăzi îl încolţesc pozând în apostoli ai democraţiei şi ai dreptului la autodeterminare. Aceşti apărători susţin că din raţiuni de securitate a Rusiei Putin este îndreptăţit să facă ce face. Şi că victimele războiului pe care l-a declanşat sunt doar pagube colaterale minore în raport cu miza pusă în joc.

Căutând explicaţii nu doar în imediat ci şi în arhiva de înţelepciune a lumii m-am oprit la un adagiu al baronului de Buffon, cel din Motto: “Stilul e omul însuşi”.

Stilul la care Putin a recurs pentru a încerca  să-şi rezolve nemulţumirile legate de Ucraina a fost unul agresiv, intolerant, dispreţuitor faţă de vieţile oamenilor, cu armele pe masă la propriu. Ascultându-l pe Buffon, toate adjectivele acestea pentru stil se pot transfera şi omului Putin.

E forte posibil ca apărătorii umanişti ai săi să aibă dreptate: la început omul să fi fost indus în eroare de generali. Dar după prima, după a doua, după a treia zi de rezistenţă acerbă a ucrainienilor tot să nu-şi fi dat sema de realitate? Neverosimil.

Acceptând să continue războiul şi în aceste condiţii, a intrat automat în logica celorlalţi apărători ai săi: cu orice pagube colaterale, cu orice costuri, nu mai dăm înapoi. Trebuie făcut totul pentru victoria şi securitatea Rusiei.

După acest început nefast de invazie câteva efecte s-au văzut imediat:

  • prestigiul armatei ruse a avut foarte mult de suferit:
    • soldaţi aproape copii, neinstruiţi, minţiţi că merg la instrucţie, speriaţi, fără motivaţie;
    • aprovizionare deficitară cu hrană şi combustibili;
    • o precizie mai mult decât discutabilă a armelor de atac lăudate ca fiind ultra-performante;
    • pierderi semnificative în oameni şi echipamente de luptă.

 

  • forţele UE şi NATO, până de curând cu serioase disensiuni între ele, s-au coalizat în faţa ameninţărilor lui Putin la un nivel nemaiatins de la războiul rece;
  • au fost adoptate sancţiuni economice împotriva Rusiei cu efecte devastatoare chiar şi pe termen scurt;
  • îndârjirea împotriva ocupantului, încrederea şi spiritul de luptă şi de sacrificiu ale ucrainienilor au crescut vertiginos cu fiecare nouă zi de război;
  • starea de spirit a poporului rus s-a deteriorat iar acceptabilitatea pentru război este din ce în ce mai mică.

Aş putea continua cu enumerarea, dar intenţia mea nu este de a face un jurnal de război ci de a înţelege, dacă e de înţeles, cui foloseşte toată suferinţa umană pe care a creat-o, peste noapte, decizia lui Putin?! Se răzbună el pe americani ucigându-i pe ucrainieni? Va fi mai puternică şi mai respectată Rusia după această agresiune?

Chiar dacă ruşii vor cuceri până la urmă Ucraina, le va folosi lor, ca stat şi ca popor, o astfel de victorie contra naturii? Zic “contra naturii” pentru că va fi o victorie de ocupaţie contra unui popor mândru, care nu-i doreste. Mândru şi ostil. Dacă înainte de război se mai putea crede în propaganda de la Moscova că ucrainienii sunt majoritar proruşi şi că alegerea lui Zelenski a fost un fals gestionat de americani, acum, după uluitoarea mobilizare a ucrainienilor împotriva invaziei ruse, cred că niciun om sănătos la cap nu mai poate susţine asta.

Mi-e foarte greu să înţeleg înverşunarea dusă până la fanatism a unora dintre foştii mei cititori de a pune justificări istorice (multe dintre ele corecte, altele discutabile) mai presus de suferinţa în masă, din aceste zile, a semenilor lor.

În faţa unei solidarizări aproape planetare împotriva gestului ei agresiv, ce-ar trebui să facă Rusia? Să apese butonul nuclear?

Din păcate, nu puţini dintre susţinătorii lui Putin ar fi de acord cu asta.

La război timpul se dilată. Aşteptările soldaţilor în tranşee devin chinuitoare rememorări de episoade ale vieţii lor: părinţi, copii, neveste, locuri dragi. În acele momente ei au numai trecut. Viitorul e suspendat undeva departe, ascuns de ameninţarea iminentă a morţii.

Nici rudele lor, rămase acasă ori refugiate pe unde a dat Dumnezeu, nu mai percep timpul aşa cum îl percepeau cu o săptămână în urmă. Nopţile sunt nesfârşite şi populate de coşmaruri ori de alarme antiaeriene, zilele sunt îngheţate de frica primirii unor veşti proaste.

Eu la aceşti oameni mă gândesc în primul rând! La suferinţa lor nemeritată, la copiii lor care, întruchipare a inocenţei absolute, mai şi râd, se mai şi joacă, dar, la răstimpuri, din ce în ce mai des, întreabă cu lacrimi în ochi: “când vine tata?”

Această experienţă, a unui război anacronic dus de personaje anacronice, este o mare tristeţe dar şi un preţios avertisment. Tristeţe pentru că demonstrează cât de fragili şi lipsiţi de apărare suntem în faţa iraţionalului, avertisment pentru că încearcă să ne deschidă ochii asupra pericolelor care ne ameninţă până când nu va fi prea târziu.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/03/prizonieri.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/03/prizonieri-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialeal treilea razboi mondial,prestigiul armatei ruse,razboi nuclear,razboi Ucrainaa,refugiati,stilul e omul  Le style c’est l’homme même Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, (1707 - 1788), naturalist, matematician, biolog, filosof şi scriitor francez   Când asupra sa se abat nenorociri precum cea prin care trece partea noastră de planetă astăzi, omul comunică mult mai intens cu sufletul său  decât în vremuri calme. În astfel de...Blog politic si polemic