Scorul acestui articol
[Total: 18 voturi. Media: 3.8]

La fel ca şi în criza rachetelor cubaneze din 1962, şi acum, în 2023, totul se va stinge prin diplomaţie. Cu atât mai mult cu cât de data asta există şi supapele Ukraina şi Fâşia Gaza unde excesul de violenţă şi intoleranţă se consumă cu un control strict (în ultimele zile) al limitelor teritoriale de manifestare.

E adevărat că, imediat după masacrul din 7 octombrie, lucrurile puteau degenera. Elementul surpriză şi şocul psihologic au fost atât de mari şi de o rezonanţă geografică atât de largă încât, sub imperiul emoţiilor de moment, orice s-ar fi putut întâmpla.

Noroc cu intervenţia promptă şi corect (supra)dimensionată a SUA, al cărei prim rezultat salutar a fost calmarea premierului Netaniahu aflat în şoc psihologic şi determinarea lui de a nu riposta iraţional, la nervi.

Apoi trimiterea în regim de maximă urgenţă a unei forţe navale uriaşe, fără precedent, în Marea Mediterană, pentru a susține Israelul după atacurile militanților Hamas, a contribuit decisiv la descurajarea celor care ar fi dorit să dea foc întregului Orient Mijlociu şi, de aici, planetei.

Desigur că Iranul, cu strategia sa de a lovi Israelul prin intermediari nestatali, a mizat pe un jihad condus ideologic de la Teheran dar desăvârşit, prin arme, de alţii. În acest scop a provocat lupte pe mai multe planuri: proteste masive anti – Israel în toate marile capitale ale lumii, acte de terorism comise, la ordin sau spontan, de lupi singuratici infiltraţi din timp în puncte cheie şi ţinuţi în adormire, atacuri cu rachete asupra bazelor americane din zonă. De asemenea, şi în plan diplomatic a reuşit pe moment destabilizarea fragilului echilibru ce se punea la cale prin extinderea acordurilor Abrahamice care, în esenţă, urmăreau să determine tarile arabe/musulmane să accepte o recunoastere statală a Israelului si, prin ricoşeu, să izoleze Iranul. După izbucnirea războiului din Fâşia Gaza, Omanul “a votat pentru incriminarea oricăror relații sau interacțiuni cu „entitatea sionistă””, în vreme ce Maroc, Sudan, Bahrain și Emiratele Arabe Unite au sistat negocierile.

Poziţionarea altor forţe mari ale planetei constituind aşa numita” axă a răului” (Rusia, China, Coreea de Nord) nu a fost pe măsura aşteptărilor Teheranului. În afara unei retorici anti SUA şi anti Israel deja banalizată prin clişee privind “tendinţele imperialiste” ale Americii şi “brutalitatea nesăbuită” a Tel Aviv – ului, nimic esenţial nu s-a produs care să indice dorinţa acestor puteri de extindere a conflictului din Orientul Mijlociu. China nu a apăsat pe pedala Taiwanului, Rusia nu a făcut demonstraţii de forţă îngrijorătoare în Ukraina iar preşedintele Kim Jong – un nu a depăşit nici el limitele prudenţei, rezumându-se să afirme că “Israelul a provocat vărsări de sânge în Gaza”.

Doar Turcia a avut o reacţie surprinzătoare prin violenţa acuzaţiilor aduse de preşedintele Erdogan SUA şi premierului Netanyahu. După care a urmat un miting uriaş la Istambul pro – Palestina şi anti – Israel (SUA) şi… gata. E drept că Antony Blinken nu a fost primit de Erdogan ci de ministrul de externe al Turciei, dar faptul că aceasta întâlnire a avut loc demonstrează că rolul Americii este decisiv în zonă.

Nu va fi niciun război mondial. În afara Iranului nimeni nu-l vrea. Rusia nu-l poate duce nici pe cel cu Ukraina, China nu are niciun interes să pună în pericol ascensiunea sa din ultimii ani şi, mai ales, paritatea la care a ajuns cu SUA. În plus, toate prognozele de evoluţie economică creditează China cu obţinerea supremaţiei mondiale în următorii 10 – 15 ani. Ar fi, deci, o nebunie din partea ei provocarea unui război global cu imprevizibilul şi riscurile aferente.

Cine a mai rămas, în afara Iranului (şi, poate, a Ukrainei) să dorească un război mondial? Vreuna dintre ţările arabe ostile Israelului? Exclus, la decalajul de putere militară faţă de SUA. Atunci, poate, Turcia?

Pentru cine nu a înteles ce joc face Erdogan, să mai explic odată. Iată câteva fragmente dintr-un articol bine documentat pe această temă:

“Turcia contestă din ce în ce mai mult influența regională a Iranului”.

„Turcia încearcă să își extindă influența în Asia Centrală. Așadar, există o tensiune care mocnește între Turcia și Iran”, explică Ilhan Uzgel, analist în materie de relații internaționale pentru portalul de știri Kisa Dalga.

“Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan depune numeroase eforturi pentru a-și consolida relațiile cu Turkmenistanul și Kazahstanul, țări bogate în resurse energetice”.

“De curând, liderul turc a reușit, totodată, și să își refacă relațiile cu Arabia Saudită, principala rivală a Iranului”.

Pe logica binară, dacă Iranul îşi doreşte un război cât mai extins iar Turcia se aliază cu Arabia Saudită (care este principala rivală a Iranului), rezultă că Turcia nu doreşte război în zonă ci doreşte pace. Iar Erdogan doreşte ca, în vremuri de pace, să devină liderul unei lumi islamice puternice şi nu divizate.

SUA şi occidentul european au înţeles ambiţiile de sultan ale lui Erdogan şi tocmai din acest motiv nu l-au contrat proporţional cu atacul său la civilizaţia vestică.

După cum observăm, deşi Israelul face ravagii în Gaza, vocalii săi ameninţători iranieni nu cuteză să intre în luptă “corp la corp cu el”. De ce? De frică! De frică de cine? Evident, in primul rand, de Statele Unite.

Se tot zvoneşte că SUA deţine o armă secretă devastatoare de care doar cine trebuia să afle a aflat! O armă care, odată folosită, ar putea distruge un întreg continent. Înainte ca vreun contraatac de la oricare dintre duşmanii ei să o atingă.

Eu, vorba aceea, “nu pot nici să confirm şi nici să infirm” acest zvon.

Dar, chiar şi ignorându-l, limitându-ne doar  la ce se ştie cu certitudine, faţă de toate celelalte mari puteri ale lumii SUA deţine un avantaj crucial în cazul unui război planetar: este, geografic, departe de teritoriile acestor puteri. În timp ce ea are baze militare  în proximitatea lor. Ceea ce, în termeni de timp de reacţie, poate fi decisiv.

Nu e momentul să dezvolt acum şi aici acest subiect. Să sperăm că nu va veni niciodată momentul necesar.

Ceea ce, însă, aş vrea să spun în încheiere este că în toată această ecuaţie complicată nu ar trebui să ignorăm natura umană.

Liderii de popoare sunt şi ei oameni. Au şi ei familii. Şi, pe deasupra, sunt mai bine informaţi, infinit mai bine informaţi, decât cei pe care îi conduc. Ei, aceşti lideri, mai deştepţi sau mai proşti, mai lucizi sau mai orbiţi de putere, mai morali sau mai corupti, mai curajoşi sau mai laşi ştiu cu certitudine că un război mondial, azi, ar fi, obligatoriu, un război nuclear. Iar într-un război nuclear şansele ca ei şi familiile lor să supravieţuiască (nu mai vorbesc de supravieţuirea popoarelor pe care le au în grijă), ar fi infime.

De aceea niciunul dintre ei nu va apăsa primul butonul roşu. Şi, chiar dacă va fi atât de nebun încât să vrea să o facă, sunt sigur că nu-l vor lăsa ceilalţi din jur să meargă până la capăt.

Cei mai puternici sunt şi cei care au cel mai mult de pierdut. Asta poate fi  cheia siguranţei noastre!

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/11/porumbelul-pacii.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/11/porumbelul-pacii-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialeal treilea razboi mondial,Erdogan,Fasia Gaza,Iran,UkrainaLa fel ca şi în criza rachetelor cubaneze din 1962, şi acum, în 2023, totul se va stinge prin diplomaţie. Cu atât mai mult cu cât de data asta există şi supapele Ukraina şi Fâşia Gaza unde excesul de violenţă şi intoleranţă se consumă cu un control strict (în...Blog politic si polemic