Scorul acestui articol
[Total: 109 voturi. Media: 4.9]

 

Când vezi atâtea feţe simandicoase gargarisind despre justiţia română ca despre o mare iubire împlinită, te gândeşti, vrând – nevrând, la iubirea de bordel, cu boli venerice, jartiere, silicoane şi farduri soioase. După care te cuprinde o lehamite provocatoare şi, după cum ţi-e temperamentul, spargi, verşi, înghiţi sau comuţi.

În talciocul nostru numai reproduceri de rahat.  Copii inspirate după tot ce detestam în decembrie ’89, dar mult mai proaste decât originalele. Copii după politicieni, copii după securişti, copii după turnători, copii după torţionari. Decolorate, expirate şi tremurate, cu contururile zdrenţuite ca-n zaţul de cafea.

Să pretinzi că faci reformă cu rebuturile unui trecut regurgitat e ca şi cum ai vrea să reciclezi voma.  O încercare sortită haznalei, dar cu moţul fuduliei învârtit pe bigudiu.

Că justiţia română actuală e împănată cu excrescenţele satrapilor roşii, zbirii reeducării elitelor româneşti la Piteşti, Gherla, Canal ori prin funestele tribunale ale poporului e un adevăr binecunoscut. Macovei, Kovesi, Prună, Lazăr n-au apărut din spuma mării ci din spuma ciolanelor putrefacte ale predecesorilor lor. Ce să te aştepţi de la aceste unelte ale urii şi răzbunării? Buldozerele pun la pământ, nu edifică!

În ciuda uriaşului tam-tam propagandistic făcut ani de-a rândul în jurul glorioasei lupte anticorupţie instrumentată de partenerul strategic şi dusă de Laura Kovesi până dincolo de ultimele limite morale ale războiului politic, reformarea  justiţiei române este considerată în prezent, de întreaga Europă, un fiasco total. Anglia, Italia, Grecia ne dau cu flit când vine vorba de extrădarea unor români condamnaţi definitiv de credibilii noştri magistraţi grupaţi strategic în tot atâtea completuri de judecată la fel de credibile.

Hotărârile CCR sunt batjocorite pe faţă, sentinţele se dau  în continuare pe bază de culoare ale justiţiei şi plicuri galbene menite să îi teleghideze pe judecători, penitenciarele sunt tot mai mult lagăre de exterminare, totul fiind setat pe barbarie. Cei care mai apucă să iasă după ispăşirea pedepsei sunt abrutizaţi, îndobitociţi, fără nicio şansă de a fi recuperaţi pentru societate. Cu un dispreţ criminal pentru viaţa lor şi a celorlalţi, ei reprezintă un pericol mult mai mare pentru semeni acum, la iesire, decât atunci când au fost pedepsiţi.

Nu ştiu dacă este sadism, prostie, laşitate sau, pur şi simplu dezumanizare totală la toţi aceia care, responsabili fiind de viaţa deţinuţilor, nu întreprind nimic pentru ca, în limitele legii, să le-o facă mai suportabilă.

Cazul Rudel Obreja este unul emblematic. Omul are cancer, zic medicii, în fază avansată. De ce nu este lăsat să fie tratat într-un spital civil şi civilizat sau, măcar, să moară acasă?

Presa a semnalat, în timp, numeroase cazuri de bolnavi în fază terminală ţinuţi după gratii până şi-au dat  duhul acolo, fără familie, fără un preot, fără o lumânare la căpătâi. Oare am devenit animale?

Ce e asta? Gardienii, directorii de penitenciare, ministrul justiţiei, preşedintele ţării nu mai au sentimente, nici compasiune, nici liber arbitru să decidă dacă vor să fie oameni cu frica lui Dumnezeu sau asasini fără remuşcări?

Totul porneşte de sus. În numele apărării “justiţiei independente” (cât fariseism să invoci asta, mai ales când ştii bine cât de legată este “independenta” noastră justiţie de sfori trase vârtos din altă parte) un preşedinte laş nu acordă în două mandate nici măcar o graţiere, spre a dovedi scepticilor că are şi ceva inimă şi un dram de suflet.

Puţin îi pasă! Patronează barbaria cu aceeaşi seninătate cu care ne recomandă să jucăm golf, că este un sport sănătos şi la îndemână.

Nu înţeleg: ce l-ar costa să fie, din când în când, şi puţin uman, şi puţin creştin şi puţin drept?

L-ar penaliza serviciile sau marile cancelarii occidentale dacă ar accepta să iasă pentru o clipă din indiferenţa lui augustă şi să facă ceva pentru nişte nefericiţi?

Totuşi, imaginea de ţară barbară nu ne face bine. Totuşi, o condamnare penală nu trebuie să echivaleze cu condamnarea la moarte.

Dacă noi ne desconsiderăm pe noi, ce pretenţii să avem de la alţii să ne trateze ca egali sau să ne respecte?

Ştiu, o să mi se spună că sunt mulţi năpăstuiţi la rând, înaintea puşcăriaşilor, care ar trebui ajutaţi. De acord, dar una nu o exclude pe alta.

Nu pot să nu mă gândesc la Rudel Obreja ori la alte mii de arestaţi grav bolnavi care, în condiţiile actuale nu au nicio şansă să se trateze. Nu pot să nu mă gândesc la mama incarcerata pentru ca a furat pentru fetiţa ei ceva de mâncare şi a cărei cerere de graţiere a fost tratată cu totală indiferenţă de Klaus Iohannis. Nu pot să nu mă gândesc la condiţiile mizere din penitenciarele noastre, cu hrană ca pentru fermele de porci, cu şobolani, veceu deschis în celulă şi condiţii de igienă ca în lagărele naziste.

Şi, pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că se vor găsi mulţi care să mă acuze că îmi pasă de puşcăriaşi exact acum, în apogeul suprapunerii de crize peste ţară şi peste lume. Acestora le răspund înainte de a primi reproşurile lor:

Şi puşcăriaşii sunt oameni! Unii au la activ ticăloşii groaznice, alţii găinării provocate de limitele condiţiei lor. Nu toţi merită pedeapsa cu moartea, dar, la noi, aproape toţi o primesc.

Eu cred că asta nu este justiţie ci barbarie sub acoperire. Sub acoperirea îndeplinirii nobilului act de dreptate.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/07/penitenciar-500x333.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/07/penitenciar-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialecondamnare la moarte,conditii detentie,gratiere,justitie,penitenciar,Rudel Obreja  Când vezi atâtea feţe simandicoase gargarisind despre justiţia română ca despre o mare iubire împlinită, te gândeşti, vrând – nevrând, la iubirea de bordel, cu boli venerice, jartiere, silicoane şi farduri soioase. După care te cuprinde o lehamite provocatoare şi, după cum ţi-e temperamentul, spargi, verşi, înghiţi sau comuţi. În...Blog politic si polemic