Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Patru zile am căutat bezmetic prin presa rezervată titanilor preamăririi “justiţiei independente” din România, presa aceea, finanţată prin mecenatul generosului SRI dispus oricând să dea lecții naţionale de morală și gândire liberă (fie pe axa B1 – EVZ – România Liberă, fie pe axa MediaPro, fie pe axa acoperiților cu dublu ștat de plată), fără să găsesc vreo reacţie a necruţătorului Cristian Tudor Popescu la cazul Rarinca.
Ieri, în fine, am descoperit un plăpând editorial (http://www.gandul.info/puterea-gandului/calauza-penalilor-14343730) al acestei fiinţe cubiste, cioplită parcă prin linii frânte crestate în calcarul de burduf de oaie de prin mărginimile Sibiului și am putut înţelege, cât de cât, de ce i-a trebuit aproape o săptămână de mută introspecţie până să catadicsească a lumina națiunea cu lucşii explicațiilor sale științifico – fantastice despre bine și rău, despre adevăr și minciună, despre dreptatea absolută și dreptatea relativă.
Trebuie să recunosc (şi o spun cu un oarecare sentiment al înfrângerii personale) că o așa mostră de prostie cu ştaif, produsă de incapacitatea unui individ, nu lipsit de calităţi, de a-și recunoaște propriile chixuri de analiză socio-politică, m-a luat prin surprindere chiar și pe mine. Îl am sub lupă de multă vreme și credeam că știu cam de unde până unde ţine așa zisul său filon de clarviziune şi cât din acesta e, de fapt, steril de îmbătat credulii.
CTP a fost, încă de la începutul săltărilor heirupiste ale DNA, un mare fan al umilirii semenilor prin cătușe și arestări preventive televizate în direct şi însoţite de verdictele demolatoare ale procurorilor. A declarat, cu rânjetul acela vinețiu, întins până la premolarul lipsă de pe una din fălci, și stropșindu-și spumele din colțurile gurii până dincolo de absorbanții săi ciorapi albi, flaușați, că, pentru el, când vine vorba de bogaţii României, este valabilă prezumția de vinovăție și nu cealaltă, firească pentru o societate normală, democratică, a nevinovăţiei. Apropos, nu aminteşte genul acesta de culpabilizare la grămadă de Dej şi ura indusă de acesta faţă de burghezo – moşierime sau de Goebbels şi judecăţile lui reducţioniste despre evrei?
Deși presa semnala cu probe limpezi ca apa de izvor abuzurile pe bandă rulantă ale procurorilor DNA, ale unora dintre judecătorii de la instanțele înalte, mai ales de la ÎCCJ, deși poliție politică prin intermediul procurorilor, precum în regimul Băsescu, nu mai fusese făcută în România de la Ceaușescu încoace, domnul CTP s-a încăpăţânat în tot timpul acesta să nu observe şi deci să nu comenteze critic respectivele derapaje totalitariste. Prefera să se lase invadat de fiorul voluptăţilor sale morbide, preluate parcă de la Traian Băsescu, și să elogieze deșănțat, fără pic de obiectivitate și echilibru, epurarea politică practicată de DNA sub denumirea de “luptă anticorupție”. Pentru CTP nu a contat mascarada făcută de procurorii doamnei Kovesi prin satele patriei, după referendum. Nici eliminarea din sistem a procurorului Iacobescu și mușamalizarea mai mult de trei ani a dosarului Mircea Băsescu. Și câte altele, de să te iei cu mâinile de cap de umilință și neputință. Dacă lui i se oferea, de aşa – zisa “justiție independentă”, spectacolul sângelui pe nas și al creierilor pe pereți , orgasmul i se declanșa instantaneu și satisfacția îi era deplină. Iar îndemnul ipocrit “să lăsăm justiția să lucreze” îi folosea de minune pentru a evita răspunsuri imposibile cerute de miștoul necruțător al evidențelor.
Doar că acum, cu cazul Rarinca, acest îndemn nu a mai putut fi exploatat cu eficienţa ştiută pentru că, prin forţa împrejurărilor, el s-a întors exact împotriva celor care l-au invocat înainte, în exces. Acum justiția a fost lăsată să lucreze, a lucrat și a decis: “hai sictir!”. Asta a decis justiția de la Curtea de Apel cu referire la toți lingăii de Livii și Codruțe precum Cristian Tudor Popescu: “hai sictir, băi propagandiştilor de doi bani, cu toate clișeele voastre de deontologi cu simbrie”.
Să ne întoarcem însă la articolul de ieri al domnului CTP și să-i adresăm prima felicitare domnului Tăriceanu pentru că, prin gestul său de a protesta institutional față de “abuzul Rarinca”, l-a provocat pe marele părerolog, degrabă vărsătoriu de fiere, să-şi dea încă o dată cocleala pe faţă, să ne dezvăluie adâncimi nebănuite ale tenebrelor gândirii sale.
Întâi, autorul ne servește o definiție inedită şi reacţionară a justiției:” [Justiția] este o instituţie care, prin hotărârile ei, dezamorsează conflictele sociale pentru ca societatea să nu ajungă la anarhie”. E clar: domnul CTP s-a blocat în modelul de justiţie practicat de Pilat din Pont. Nu l-a condamnat acela pe Iisus, eliberându-l, în schimb, pe tâlharul Baraba, doar aşa, ca să dea satisfacţie mulţimii? Ca să evite un “conflict social” (cum, improvizând neglijent, se exprimă CTP)?
Pe lângă jignirea adusă de o astfel de definiţie reacţionară adevăratei idei de justiţie, la 2000 de ani după MAREA CONDAMNARE aplicată de Pilat lui Iisus, e de râsul curcilor să încerci a acredita ideea că un învrăjbitor de oameni ca Traian Băsescu ar fi construit o justiţie pentru dezamorsarea conflictelor sociale. Justiţia lui Băsescu, dimpotrivă, a indignat naţiunea şi a întărâtat-o atunci când, închizând ochii la corupţia generalizată edificată de guvernele Boc şi Ungureanu, a scos oamenii în stradă şi a adus USL-ul la guvernare. Nici acum când, aceeaşi justiţie proslăvită de CTP, nu se atinge de mafioţii cu epoleţi sau milioane furate de la buget ai fostului regim Băsescu (mă refer la Blejnar, Blaga, Boc, Bebe Ionescu şi la mulţi alţii, în frunte chiar cu Traian Băsescu), populaţia nu e mai calmă şi mai puţin dezbinată.
Dar, în schimonosita lui echilibristică de Hopa Mitică, în încercarea de a cădea în picioare chiar şi atunci când realitatea îi pune teoriile la pământ, CTP a inventat această definiţie imbecilă a justiţiei pentru a-şi susţine cu ajutorul ei setea viscerală de sânge.
Prostia însă nu se opreşte aici. Ea e agresivă, ea trebuie să strivească. Dar pe cine să strivească prostia dacă nu pe neajutoraţii care refuză să judece cu propriul cap?
În continuarea articolului, domnul CTP dă şi soluţii în fudulia sa nemărginită. Luaţi aminte:
“Justiţia nu este infailibilă. Nu este deţinătoarea incontestabilă a dreptăţii şi adevărului. […] Dacă un judecător sau procuror a greşit, cu sau fără premeditare, în cazul doamnei Mariana Rarinca, el poate fi acţionat în Justiţie, fie de către persoana lezată, fie prin autosesizarea Inspecţiei Judiciare, a CSM. De asemenea, dna Rarinca poate să o dea în judecată pe şefa ÎCCJ pentru denunţ calomnios în cazul de şantaj în care a fost achitată”.
Înţelegeţi schepsisul? Să se mai judece odată doamna Rarinca cu doamna Stanciu, că poate de data asta iese bine (pentru doamna Stanciu şi pentru teoriile bolnave ale lui CTP). Că nu i-or fi ajuns doamnei Rarinca cele 6 luni de bulău pe daiboj. Să mai deschidă dânsa un război ca să ce? Păi nu e prost degeaba CTP! Ca să se mai întâlnească odată doamna Marinca faţă în faţă cu judecătorii majoritari (vreo opt care au condamnat-o în diverse faze ale procesului faţă de cei doi care au achitat-o) şi, poate, de data asta, va câştiga doamna Stanciu. Adică o reabilitare pe uşa din dos.
Nu ştiu dacă realizaţi, dragi cititori, cât de ordinară, cât de odios de perversă este soluţia propusă de CTP. El, de fapt, refuză să se împace cu soluţia definitivă a Curţii de Apel şi apelează la acest subterfugiu ca la un fel de recurs în anulare.
Dar delirul “justiţiarist” al domnului CTP nu se opreşte aici. El îşi atinge apogeul manipulatoriu inventând un vinovat major pe care îl plasează deasupra întregului scandal. Acest vinovat major, pe care îl numeşte “Călăuza penalilor”, este nimeni altul decât preşedintele senatului, domnul Călin Popescu Tăriceanu. De ce este acesta acuzat de a fi “avocatul hoţilor cu ştaif”? Pentru că şi-a permis să facă un demers cât se poate de firesc, chiar necesar într-o democraţie, acela de a cere demisia demnitarilor care au greşit în speţa comentată. Această atitudine (care pentru mine reprezintă un al doilea motiv de a-l felicita pe preşedintele senatului) îl scoate din minţi pe marele comentator de tenis care mai lansează o frază în fileu, o dublă greşeală: scrisoarea domnului Tăriceanu, adresată preşedintelui Iohannis, ar fi “o diversiune subversivă menită să pună frână sistemului de Justiţie din România, aşa cum funcţionează acesta în clipa de faţă”. Păi dacă acest sistem de justiţie funcţionează prost spre lamentabil, cum o dovedeşte cazul comentat (cu un DNA care preia un caz pentru care nu are competenţă, cu procurori azmuţiţi la ordin, cu infiltrare de provocatori etc. etc. etc), nu e bine că cineva încearcă să-i pună frână, să lase loc altuia mai bun?
Susţinând-o slinos pe doamna Livia Stanciu şi atacându-l suburban pe Călin Popescu Tăriceanu, Cristian Tudor Popescu nu face altceva decât să se înfrăţească în atitudini şi ticăloşie cu Traian Băsescu.
Cum să conchizi mai sugestiv o astfel de relatare decât invocând, o dată în plus, inegalabila înţelepciunea populară: “Cine se aseamănă, se adună!”

Contele de Saint GermainEditorialeB1,Baraba,Bebe Ionescu,Blaga,Blejnar,Calin Popescu Tariceanu,cazul Rarinca,Claus Iohannis,Cristian Tudor Popescu,Curtea de Apel,DNA,Emil Boc,EVZ,Gandul,Gheorghiu Dej,Goebbels,hopa-Mitica,ICCJ,Iisus,Laura Kovesi,Livia Stanciu,marginimea Sibiului,MediaPro,Pilat din Pont,Romania Libera,SRIPatru zile am căutat bezmetic prin presa rezervată titanilor preamăririi “justiţiei independente” din România, presa aceea, finanţată prin mecenatul generosului SRI dispus oricând să dea lecții naţionale de morală și gândire liberă (fie pe axa B1 – EVZ – România Liberă, fie pe axa MediaPro, fie pe axa acoperiților...Blog politic si polemic